Sunt îmbătări, sclipiri de cerc întins,
O flacără cu numele învins
Tot arde prin hotarul văzut ieri
Cenuşa cu natale primăveri
Şi paşii sub altar lăsaţi de fire,
Atragere, ascunsă amintire.
LUMINĂ CU LUMINĂ
Am vrut, adăugat la jocul verii
Ce ascundea robii în somn durute,
Să tac privirea inimii căzute
Din rodul prefăcut al primăverii.
Atunci, o stea mi-a altoit fiirea
Cu fulgerul care deschide cerul,
E noaptea de intrare în tunelul
Pierdut, fără sfârşit, uitând murirea.
O clipă arde glasurile oarbe,
Lumina cu lumină-n vis se soarbe,
Prin ceaţa primă bântuie himere,
Tot ce e rău e-n alte atmosfere,
Numai clipirea naşte lumea nouă –
Două făclii îngemănate-n rouă.
DOUĂ
Ca dus de ape noaptea grav călcat-am
În urme vaste, gândului ştiinţă
Şi ochiul rece că e cu putinţă
A nu privi când gheaţa sărutat-am.
Nu mă îneacă ce-i rămas din floare
Când tot parfumul doarme somnuri ude
Alături de uitări ca foste rude
Trăind cu alte vieţi o altă boare.
Alerg între memorii a plecare
Şi nu mai las în timp nicio prinsoare
Să scape fără un sărut de sânge
Alăturat de firul care frânge
Între oglinzile strivite-n rouă,
Trupul ce freamătă de inimi, două.
ZVONURI ŞI NINSOARE
Eu te vedeam de sus cum arzi lumina
Dorinţelor născute-n ceasuri care
Ştergeau un gând, la urmă, în urcare
Pe drumul des privit, albind retina.
Albastră-i curăţarea pe sub vină
Şi verde e chemarea de o seară,
Soartă pe soartă, cei ce se aflară
Nu pot privi în ochi care suspină.
Te-am aşteptat cu lotuşi printre valuri,
Cu paşii obosiţi de ars pe maluri,
Să ne uneşti, tării, sticliri enorme
Şi invadări în lumile informe
De-aici, de nicăieri, topiri de soare,
Atunci când naşte zvonuri şi ninsoare.
BAZALT
Prin văi de aur mă prelinge soarta
Oricărui dar hrănit cu nori sălbatici
Muriţi în văi apuse, fantomatici,
Înconjurând cu raze stinse poarta.
Iar plânsu-i râs pe un tărâm încins,
Secundele rotesc o dublă viaţă
Şi uită-n soare zâmbetul de gheaţă,
E naşterea ca stil fără cuprins.
Lumina-gând trezeşte timpul zilei,
Sunt pete invocând apusul filei
Şi îndreptarea grea către un altul.
Aflarea e suflată peste vreme,
Surâsul dintre noi în taină geme
Cu ploaia ce sculptează fin bazaltul.
VEACURI FĂRĂ CLIPE
Cum ard şi scriu, din sferele tăcute
Metale neştiute se-nfioară,
Sunt lipsa şi durerea ce omoară
Motivul, când lumina se ascute.
Deşi vorbeşti vederea amintită,
Prin ceruri ai pierdut aflatul soare
În frigul dorului aprins ce moare
Şi lasă-n urma sa viaţa smintită.
Nu e cădere ceasul dintre file!
Cu vulturi tineri voi seduce partea
Surpată-n bestiarul cu fosile.
Iar paznicul de veci va fi doar moartea,
Să nu pierim în ceasuri fără clipe,
Trăirea, jocul veşnicei risipe.
FASCIN
Ce oaste care trece peste vene
Cu mâna îndoită spre a cere
Din mijlocul de cer, câtă plăcere
Pot să absoarbă noile caverne…
Ce frică de asprime înroşită,
Cu evadări tăcute, revărsare,
Când eşti fluid cum e o amputare
A setei de mărire, înegrită.
Ce nu-i afară pleacă şi revine
Fără povaţa răsucirii goale
Din colţul care zori de semn prăvale
Un oarece, demult tăiat pe sine,
Cu pleoapa aruncată doar o dată
Înspre lucirea de purtat legată.
ORE DIFERITE
Ca sfântul, răcorit de roci ştiute,
Adăposteam cu malurile tale
Sensul uitat al verilor astrale
Şi timpul, când privirea îl ascute.
Întinsă-n dublu pas e depărtarea,
Suntem veniţi în ore diferite;
Fără aflarea paginii smerite
Ce nu a fost întoarce disperarea.
E tremur mersul de lumini şi cale,
Ce legea a uitat, acum, rafale,
Aruncă anii zâmbitori în mare;
Iar puntea ce o clatin strigă-n lume
Că vei putea avea acelaşi nume
Numai ca să doreşti a mea chemare.
PĂCATUL ŞI SECUREA
Prin simplu foc nestins, o înrobire
Aduce dintr-un timp de plâns şi sfadă
Orbitul sens învins fără să creadă
În drumul camuflat întru iubire.
Este ştiut, dar cine mai cunoaşte
Din urma ce o lasă-n chipuri noaptea,
Vremelnic pas, mereu deschisă-i cartea
Spre noile vecii cu nimb de moaşte.
Să vrei uitarea, te alungi din lume,
Mai vii, mai pleci, cu sufletul aiurea
În jocul unui eu fără păsare.
Din nou în nou, atingi slăvita stare,
Sfinţind aprins păcatul şi securea,
De neuitat pe timp de roşii brume.
UNICUL HOTAR
Eu te ascund în după-vieţi de lună,
Fără sărutul zilnic a minciună,
Am ars pe drum regrete amânate
Şi flori de negru, învieri ratate.
Când învăţam că marea e sărată,
Că apa nu mai este înrămată,
Din plinul serii asmuţeau nebunii
Să prevestească dor închinăciunii.
Vopseşte-mi inima-n picturi de gală
Fără tăcerea umbrelor aparte,
Te mai aştept ca glasul să mai poarte
Frumosul vis spre nunta grea de fală,
Când poate vei ucide altă carte
Pe unicul hotar al ruptei arte.
SCARA
Cu altă noapte, scara greu purtasem
Între penumbra locului, volută,
Şi firea ta plutind o mină mută
Pe sub lumină, când o uzurpasem.
Porneam năduf bolnav, mereu mai arsă
Ştia să treacă poza după stele,
Pe când pământul înghiţea castele
Numai la margine de punte stoarsă.
Cândva, am coborât în faţa scării
Să recunosc cine urmează treapta
De vânt şi vis şi ger, axa mascării;
Prin aburi drepţi, sepulcre viu născute
Sunt proorocirea tomului din dreapta
Corpului nou, cu forme cunoscute.
ARTĂ ŞI VORBIRE
Cu gesturi largi privirea se îndoaie,
Fărâma albului alintă glasul,
Un proaspăt sorb divin ascunde ceasul
Iar verbul dintre ore se despoaie.
Jocul de veci îl repetăm, cuvântul,
Aprins de para aurei străine,
Când în pământuri vechi juram pe bine
Şi tăinuiam un astru mort, cu gândul.
În preajma focului urcăm pe ape
Uitând că sorţii mei au vrut să-ngroape
Între lumină şi-ntuneric, marea…
Dar nici un semn de artă şi vorbire
Să nu sărute gol acea simţire
Care invocă somnul, condamnarea.
