Poveste medievală

O tainică legendă medievală
mă face să îmbrac din nou armura,
fără să-i dau nevestei socoteală,
să-nham mârţoaga, să urnesc trăsura,

Spre a călători după prinţesa
ce îmi arată nordurile-n somn,
căreia nici măcar nu-i ştiu adresa
dar ştiu că se numeşte Marion.

Iar în turnirul ce îl pun la cale,
chiar şi înfrânt voi scoate din ţărână
stropul de sânge picurat prin zale
şi în năframă i-l voi strânge-n mână.


Poveste nordică

În miezul iernii-mbolnăvit de cord
te văd ca prin zăpezile din nord,
la fel de dulce şi la fel de gravă,
cu tenul de prinţesă scandinavă.

Şi mă închin ca unui zeu barbar
căruia-i simt tot sângele-n pahar,
când învelită-ntr-un mantou de blană
zâmbeşti ca domnişoara din icoană.

Abia de pot instinctul să-l înving,
să nu mă cred vreun zeu sau un viking
certat cu vânătorii eschimoşi
ce dau la copcă-n ochii tăi duioşi.
Cântec trist

Până cad din ceruri norii,
până se revarsă zorii,
pe lemnul spânzurătorii
doarme singur puiul ciorii

şi visează libelule
care trec prin laţ sătule,
vaporoase şi credule
nici puţine, nici destule.


Cântec de nuntă

Există o caleaşcă fabuloasă
care aleargă-n noapte nesfârşit,
lăsând în urmă voalul de mireasă
şi stele de potcoave pe granit.

Dau bice cavalerii de onoare,
zboară ca vântul  mânjii puşi în ham
şi, ca oftatul unei domnişoare,
caleaşca se desprinde de bairam.

Se va vedea pierzându-se în zare
ca o nălucă ori un vis trecut,
dar va sclipi din ce în ce mai tare
când mirii se topi-vor în sărut.


Poveste zodiacală

Pe un tărâm al meu, aflat în nori,
am cultivat doar flacăra din flori,
să-ţi ardă mâna de săgetătoare
când lujerul îl vei ţinti în soare.

Iar când făcliile de foc şi vaier
vor traversa o zodie de aer,
să ştii că universul e o rană
ascunsă-n sânul tău de amazoană.

De vrei legendele să ne trăiască
şi când vom fi cu inima de iască,
întinde arcul cât mai cu putere,
atât cât inimile pot să spere.
Poveste veneţiană

Parcă am naviga într-o gondolă
spre o Veneţie imaginară,
călăuziţi de dragostea frivolă
ce nu vrea să se-arate, doar să pară.

Şi apa se întinde ca o pâslă
sub teascul visului ce ne încearcă,
un înger trist a adormit pe vâslă
în timp ce viaţa merge ca o arcă.

Visam cândva că numai adevărul
se poate-ntruchipa în acel vers
pe care, dulce, îl rosteşte mărul
muşcat în carnea lui de univers.

Şi mă citesc târziu, ca pe-o scrisoare,
cu ochelarii-ncremeniţi pe nas,
of, de-ar pica un gând, ca o ninsoare,
să pună degetul unde-am rămas.
Vinul

Tihnite ore vinul îşi petrece
uitat în beci de-o mână pricepută,
mai aspru ca o limbă de cornută
el are-n sânge noaptea cea mai rece.

Din struguri, gura-i mică mă sărută,
în frunze prăfuite să mă-înece,
ca mierea unei zile care trece
el are-n sânge zeamă de cucută.