Ne apropiem de Moarte hârjonindu-ne
Valsăm bucuroşi că nu ne prăpădim singuri,
Explozii pirotehnice
Arc peste o victorie a la Phyrrus,
La microfoane se urlă aiureli şi truisme,
Rochii cu strasuri se grăbesc a se lepăda
De pe corpuri fierbinţi transpirate,
După o adulmecare de jivine în rut,
Întercalate de toasturi formale,
Pustiul din oameni e irigat cu şuvoaie de vin,
Muşchiuleţul în sânge mai taie
Din nestăvilite pofte canibale,
Hiroşime artizanale, norii de tutun,
Ne avertizează din înaltul plafoanelor
Că totul e fum, că acest simulacru de haz
Dăunează grav posterităţii,
Încă mai avem resurse de a elimina din noi,
Ca pe nişte toxine, ultimele inocenţe,
Prefăcându-se a ne înţelege, Dumnezeu
Ne aruncă din nori confetti de nea
La rugăminţile disperate pentru mană cerească,
Înţelepţii ştiu că albu-i culoare de doliu
În cheie astrală...
Gustul de lacrimi, băută toată noaptea
Nebuniei planetare, până la greaţă,
Ni-l alungă, fierbinte, salvatoare,
Aburindu-ne obrajii
O reîncălzită ciorbă de potroace...
ISTORIE HAZLIEDej musteşte a bună dispoziţie proletară PROMENADE ATEMPORALE Până mai ieri, ne întâlneam cu străbunii DIN HAOS Nord şi Sud, Est şi Vest, nimicul DERIVĂ Cobor stingher într-o gară |
SPOVEDANIEDoamne, am furat Câteva clipe de veşnicie, Nişte firimituri de iubiri rămase De la ospeţele ghiftuiţilor Şi tăinuite giuvaiere din limba română, Dar le-am dat înzecit înapoi, Doamne, iartă-mă ! Nu mi-am iubit aproapele, Cum să-l iubesc, când el mă lovise, Secătura, peste obraz ? Cum să i-l întind şi pe celălalt Să mă umilească simetric ? Şi nu m-am căit, Şi nu i-am întors lovitura, Iertător, ignorându-l, Aproape că l-am iubit, Doamne, iartă-mă ! Am ucis, cu sânge rece am ucis, Ideal după ideal, Speranţă după speranţă, Cadavrele pluteau în jurul meu Iar eu, criminalul în serie, Cu mâinile în mănuşi de plastic, Să nu mă molipsesc De virusul devastator al împlinirii, Număram doar banii de chenzină, Astfel am ucis şi pe drept Am fost condamnat la viaţă, Doamne, iartă-mă ! Am preacurvit, Mai degrabă cu gândul, decât cu fapta, Cu câtă condamnabilă Destrăbălare ideatică Îmi iroseam nopţile Cu superstarurile la modă Nesătulele, deabia se îndurau Să părăsească dormeza PAL al XIV-lea Dimineaţa, când ne soma ceasul, Doar aşa scăpam de pretenţia lor Pentru pensii alimentare în valută, Am plătit şi pentru asta Cu şi mai multă singurătate Decât atunci când divele ca andivele Se lăfăiau în dulcile-mi onirisme, Doamne, iartă-mă ! Şi chip cioplit mi-am făcut, Nu din şefi ageamii, agramaţi, agresivi, Sau din colegi delatori, Chip cioplit din propria înfăţişare, Că mereu, bărbierându-mă Mă tăiam cu lama Oricum chip neşlefuit, Recunoaşte, Luminate, că nu erai În apele tale când m-ai turnat, Scuze pentru nuanţa peiorativă, Fusese, probabil, lut Provenit din demolări Sau argilă refuzată la export, Dar oricât aş fi întârziat În faţa oglinzii, dincolo de luciu, Îţi jur, îţi zăream aura, Doamne, iartă-mă ! Mea culpa, tânăr şi imbecil, Sufocat de sloganele timpului Antichrist, M-am lăsat ademenit de Marx, -Din profil chiar că îţi semăna- Ştiu că mă priveai cu o imensă milă Cum îndrugam despre materialitate Şi determinism. Sufletu’...Truisme... Mă îndoiam de tine, Trebuia, rogu-te nu te enerva, De mânecă să mă tragi Ca să-mi corectez eroarea tragică, Câte mătănii să fac a îndurare ? Câte poeme-rugăciuni de Eminescu Să-ţi recit a penitenţă ? Recunosc, ţi-am luat numele în deşert Numai eu ştiu spaima Cu care te invocam ca să mă ai în pază În periplurile mele africane, Doamne, iartă-mă ! Am furat, nu mi-am iubit aproapele, Am ucis, am preacurvit, Şi chip cioplit mi-am făcut, Şi numele în deşert ţi-am luat, Doamne, iartă-mă ! DE CE ? De ce e anotimpul cald sau rece |
