Astfel, implementarea unei politici naţionale de investiţii în irigaţii reprezintă o soluţie atât pentru prezent cât mai ales pentru viitorul apropiat, ţinându-se cont de fenomenul de deşertificare şi de schimbările de climă, deja vizibile în unele regiuni ale ţării, - privatizarea fără discernământ a marilor exploataţii agricole, creşterea numărului de speculatori de terenuri, trecerea terenurilor agricole fertile în intravilan pentru a deveni cartiere de vile în vecinătatea zonelor urbane, toate acestea constituie un buboi al situaţiei agriculturii româneşti ce se reflectă prin suprafeţe lăsate pârloagă, prin restrângerea suprafeţei agricole dar şi prin pierderi la bugetul de stat prin acordarea de subvenţii celor ce nu merită aceste fonduri, - fragmentarea terenurilor agricole la mai puţin de un hectar, în cazul a aproximativ 45% din ferme, face ca sprijinul financiar din partea Uniunii Europene să ocolească susţinerea acestora, - privatizarea unităţilor industriale destinate agriculturii, distrugerea sistemului de staţiuni didactice şi de cercetare, distrugerea sistemelor de irigaţii, întârzierea în crearea unei pieţe autentice a pământului (nu una bazată pe escrocherii şi speculaţii!), toate acestea au condus la deteriorarea în profunzime a agriculturii româneşti, - lipsa de viziune privind modalităţile de asistenţă a ţăranului român, care se pot concretiza nu numai prin sprijin financiar şi/sau cu seminţe sau îngrăşăminte, dar mai ales prin oferirea de cursuri de specialitate şi informaţii privind culturile (care ar fi sau nu optime pentru anumite tipuri de sol din acea regiune) sau noile tehnici de îmbunătăţire a producţiilor deja existente, modalităţile de prezervare a apei în sol în zonele cu ariditate ridicată etc. În aceste condiţii, guvernaţii nu au oferit nici un fel de susţinere ţăranului român, acesta fiind pus adesea în situaţia pierderii pământului la un preţ de nimic, încorsetat de tot felul de normative europene care de care mai aberante şi totodată fiind lăsat în bătaia vânturilor altor interese decât celor româneşti. Mai mult, ca efectul inepţiilor politicii de Dâmboviţa să fie complet, posibilitatea impunerii din 2010 a unor impozite suplimentare, reducerea subvenţiilor sau chiar sistarea lor sau majorarea impozitului funciar în cazul terenurilor nelucrate pot da fiori tot micului agricultor. Dacă măsura ar fi chiar indicată în cazul marilor exploataţii agricole, în cazul micii proprietăţi agricole aceasta ar termina definitiv şi irevocabil pe ţăranul român, care nu din rea voinţă ci din lipsă de fonduri îşi lasă nelucrat, în multe situaţii, o parte sau chiar întreg terenul agricol. În general o populaţie îmbătrânită, neremunerată corespunzător muncii depuse în timpul comunismului, fără surse adiţionale de finanţare, ţărănimea românească nu poate să se auto-susţină în finanţarea producţie agricole, a cărei costuri îi depăşesc adesea, cu mult, veniturile obţinute în urma valorificării ei. Prin urmare, arendarea terenurilor sau vânzarea lor pentru plătirea unor taxe suplimentare nu pot fi nicidecum soluţii pentru ţăranul de rând ci eventual măsuri de exterminare a acestei categorii a populaţiei. Prin urmare, un asemenea impozit dacă va fi introdus va trebui să ia în calcul suprafaţa deţinută şi veniturile proprietarului agricol, fiind introdusă numai de la un anumit barem în sus şi în nici un caz în mod uniform. Într-o ţară în care subvenţiile sunt considerabil reduse de la an la an şi de 3 ori mai mici decât la nivel european iar dobânzile la credite de 8 ori mai mari comparativ cu nivelurile mediei UE, în care creditul agricol este practic o himeră impunerea unor presiuni suplimentare pe mici agricultori nu poate fi nimic altceva decât o crimă! Tot la capitolul crime, lipsa totală de vigilenţă şi de măsuri a statului român se poate observa şi prin lipsa de reacţie în privinţa cultivării ani de-a rândul a OMG-urilor (Organismelor Modificate Genetic) inclusiv la nivelul producţiilor de bază, precum porumbul, prezenţa unor asemenea soiuri fiind interzise în Franţa, Germania, Austria, Ungaria, Luxemburg şi Grecia şi deşi neinterzise cel puţin necultivate de alte 15 state membre ale UE pe fondul unor serioase controverse legate de siguranţa oamenilor şi a mediului înconjurător.
În concluzie, deşi România se află în rândul ţărilor cu potenţial agricol ridicat, agricultura românească este „rudimentară”, necesitând investiţii majore la capitolul competitivitate, având serioase carenţe în privinţa capacităţii de exploatare agricolă. În acest peisaj, evoluţia satului, a ţăranului român şi agriculturii este pusă sub un imens semn al întrebării dacă şi cum va evolua satul românesc în lipsa unor investiţii serioase, bine-gândite, în agricultură, în dezvoltarea rurală şi în general în restaurarea vechilor structuri ale statului la nivelul comunităţii săteşti, pentru a oferi un sprijin real dezvoltării acesteia. De asemenea, în condiţiile crizei, întoarcerea unei părţi a populaţie emigrante dar şi revenirea şomerilor orăşeni la ţară poate constitui o dublă soluţie: atât din punct de vedere social, detensionând presiunile sociale de la nivel urban, cât mai ales al siguranţei alimentare, în condiţiile în care criza determină şi ea o reducere a producţie autohtone (şi aşa extrem de precară!) mult mai mare comparativ cu anii anteriori. Desigur, un asemenea flux de populaţie la nivelul satului românesc trebuie susţinut prin investiţii la nivelul comunităţilor locale precum şi măsuri publice de reintegrare socială la acest nivel, ambele intervenţii fiind cel puţin iluzorii în condiţiile lipsei de fonduri, care-i fac deja pe guvernaţi capabili de-ai „strânge cu uşa” chiar şi pe ţăranii amărâţi.
Lipsa unor măsuri de protecţie a producţiei naţionale dar şi dispariţia taxelor vamale în cadrul Uniunii a lăsat practic piaţa produselor agricole din România supusă multiplelor ameninţări: o dată printr-o proastă subvenţionare comparativ cu nivelul european, produsele străine fiind mult mai competitive în materie de preţ, desfiinţând piaţa produselor româneşti iar în al doilea rând prin lipsa unei politici naţionale de susţinere şi promovare a produselor autohtone pe pieţele externe, care ar compensa măcar parţial dezechilibrul balanţei comerciale a României. Practic, deşi nu a făcut-o până acum, România trebuie să intervină în susţinerea agriculturii pentru recucerirea pieţei interne, iar încet-încet de câştigare a pieţelor externe. Recâştigarea pieţei interne se poate realiza prin furnizarea unor facilităţi (de ordin comercial, fiscal etc.) pentru producătorii tradiţionali în vederea vânzării de produse agricole la oraş atât în pieţe (fapt deja realizat cu ocazia unor evenimente, însă nu mod permanent!), cât mai ales prin introducerea directă a producţie agricole în lanţul de hiper-magazine, cu un vad comercial net superior pieţelor şi târgurilor clasice. În ceea ce priveşte câştigarea pieţelor externe, acest fenomen poate decurge natural, odată cu dobândirea unei poziţii de forţă pe piaţa internă cu produsele agricole specifice, dar şi prin promovarea unor produse tradiţionale mai rafinate, de nişă, ce ar putea consolida acest segment pe pieţele internaţionale.
În concluzie, în ultimii ani, nu doar măsurile concrete ale politicii de la Bucureşti au distrus sistematic agricultura românească ci mai ales modul prost de a înţelege care sunt reperele economice şi sociale ale României – agricultura, satul şi ţăranul român, cu un potenţial fantastic în plan socio-cultural şi economic a fost bagatelizat, ridiculizat şi marginalizat sistematic iar rezultatele se văd în gradul de sărăcie şi însărăcire constantă la toate nivelurile societăţii româneşti.
