Dar, din tot ce-a scris (şi de minunată mulţime şi adâncime sunt scrierile sale!) Î.P.S.S. Mitropolitul Ardealului, vlădica ANTONIE, eu ţin aproape de suflet, lângă Sfintele Scripturi, lângă cărţile Filocaliei şi lângă Ortodoxie şi românism, a Părintelui Stăniloae - cu care Părinte Stăniloae, în teologia românească a ultimului veac, vlădica ANTONIE face minunată pereche neo-apostolică, precum Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939 : “Ortodoxia e ritmul, e măsura - nu melodia vieţii însăşi. Românul ia natura ca fiinţă, e plin de cuviinţă, de gingăşie faţă de ea. Ortodoxia îi dă un sentiment de înfrăţire cosmică(…). Noi, fără Ortodoxie, am prezenta latinitatea cea mai goală de suflet.(…). Ortodoxia nu este un sector al vieţii, detaşat de toate faptele şi condiţiile naturale ale omului. (…) Ea e forţă amestecată în totalitatea faptelor şi situaţiilor omeneşti, mântuind pe om nu întrucât îl scoate din ele, ci întrucât acela lucrează în ele, după duhul ei. Dacă e drept , până la un loc, că neamul acoperă sectorul Ortodoxie, dând unei forme universale în anumite privinţe un colorit propriu - la rândul ei şi Ortodoxia cea universală acoperă întreg pe fiecare neam care-i aderă”) - eu ţin, pe birou şi aproape de inimă, slova luminată tot a celui mai omenesc tratat despre viaţa/trăirea autentic ortodoxă: Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă.
Ecumenismul va fi fiind un bun şi necesar lucru al Duhului din oameni – întru completare-complementaritate spirituală reciprocă. Dar, tocmai de aceea, pentru plinirea lui, trebuie răbdare (căci fiind vorba de trăirea, iarăşi, dimpreună întru Dumnezeu, ea trebuie să capete bună-învoire, capăt şi semn de la Dumnezeu!), smerenie şi înţelegere a faptului că aşa o lucrare atât de vastă şi de gingaşă, totdeodată, nu poate fi decât lucrare teandrică – adică, lucrare dimpreună a omului, pe-o parte - şi a lui Hristos şi Duhului Sfânt, pe de alta. Vlădica cel care a călătorit mai mult decât, poate, oricare dintre teologii ortodocşi, în Occident - observă, cu maximă pertinenţă, deosebirile pe care, deocamdată, istoria le-a pus/le pune, în calea unui ecumenism real, de esenţă – hristic, iar nu hegemonic (precum tinde a fi cel romano-catolic-papal), sau pur formal, cum este cel protestant: ”(…)Spiritualitatea occidentală, romano-catolică, anglicană şi protestantă(…) era tot creştină, operà în general cu aceleaşi noţiuni ca şi cea răsăriteană, a noastră – dar era limpede că era altceva şi că, dincolo de cuvinte, de uniforme şi de ziduri, sălăşluiau alt duh, alte mentalităţi, fie mai simple, fie mai complicate decât ale noastre, dar oricum diferite. Ceea ce m-a frapat în mod deosebit a fost un anumit formalism, adesea redus la el însuşi, care nu poate produce altceva decât forme şi formule care închid, limitează, constrâng, mărginesc sufletul omenesc, făcut să zboare şi să fie liber. M-am întâlnit cu rigiditatea Regulelor care, tocmai în vremea aceea, dăduseră naştere crizei care golise o bună parte din mânăstiri.”
Şi spune, despre spiritualitatea Ortodoxiei, care se opune clar formalismului înlănţuitor, curmător al căilor Mântuirii: “(…)Libertatea din Răsărit se mişcă nu între pereţii de piatră ai Regulelor, ca într-o celulă bine zăvorâtă, ci între pereţii transparenţi şi cu uşi deschise în toate părţile, ai Tradiţiei. Disciplina în libertate mi s-a părut totdeauna a prevala faţă de disciplina din constrângere” (s.n.).
Pentru vlădica ANTONIE – CHILIA devine o instituţie spirituală, a meditaţiei adânc jertfelnice, adică a aprofundării/cunoaşterii de sine, prin care se realizează adevărata cunoaştere a Luminii Dumnezeieşti:”Chilia îi va da regula. Adică meditaţia, cunoaşterea de sine, propria măsură”.
Deci, nu este adevărat ce s-a tot bătut monedă, că Mitropolitul ANTONIE susţinea fervent şi necondiţionat mişcarea ecumenică – cine spune aceasta, jigneşte amarnic spiritualitatea şi inteligenţa, cu antene extrem de sensibile, ale marelui creştin care a fost cărturarul-ierarh ANTONIE PLĂMĂDEALĂ. El ştie limitele extrem de strâmte şi convenţional-formale, la care a ajuns Apusul European – ştie asta mai bine decât oricine, şi o spune, cu fermitate, peste diplomaţie (încă o dată: susţine ecumenismul, dar în niciun caz “orbeşte”, ci cu grijile/îngrijorările/reflecţiile sus-zise! – şi cu soluţionări ale crizei spirituale occidentale – soluţionări care există, dintotdeauna, în zona Ortodoxiei) :”Definind, în linii mari, spiritualitatea ortodoxă, ea ne apare bine diferenţiată de cea occidentală, dar nu totdeauna opusă, ci de multe ori complementară. Ea prezintă, totuşi, în felul acesta, teze sa, în dialogul cu fraţii occidentali. Există premise serioase, pentru a ne declara favorabili unui dialog pe terenul spiritualităţii. Acesta ar putea avea şanse mai mari decât acela pe terenul teologiei speculative şi al intereselor prea omeneşti pentru hegemonie. Spiritualitatea ar putea aduce în dialog nota de smerenie, care dă o altă măsură relaţiilor dintre oameni, şi ar putea da altă măsură şi relaţiilor dintre Biserici”.
Şi merge cu plasticitatea demonstraţiei până la strălucire – eliminând orice neînţelegere, voită ori nu, cu privire la Duhul Ortodoxiei: ”Omul urcă, Dumnezeu coboară şi, întâlnindu-se, fac drumul împreună” – trimiţând şi la folclorul românesc, în care se spune despre plimbările lui Dumnezeu pe pământ, “de obicei însoţit de Sfântul Petru”– adică de întruparea/modelul simplităţii oneste, a credincioşiei deliberate, profund devotate (în urma efortului demn al scrutării de sine însuşi – când singur Petru afirmă curajul mărturisirii viziunii dinlăuntrul credinţei : “Eu zic că Tu eşti Hristosul lui Dumnezeu”.
Numai Ortodoxia poate fi LEACUL pentru bolile teribilele ale formalismului desacralizant occidental – îndrăznim a sintetiza noi.
În predica “Despre singurătate”, cărturarul-Mitropolit spune, cu întristare: “Singurătatea este una din marile nenorociri ale oamenilor (…) . Singurătatea dezumanizează(…). Singurătatea e, de altfel, marea boală a secolului”. Şi, după ce analizează posibilitatea, arătată de Hristos-Dumnezeu, de lecuire a singurătăţii – analizează şi NORMA TRĂIRII ÎNTRU ORTODOXIE – “să fii om pentru altul”, drept consecinţă a faptului că ai întâlnit contrariile din sufletul tău şi le-ai împăcat întru Dumnezeu-Jertfa de Sine, pentru COMUNIUNEA DE DUH-DUHUL COMUNITAR: ”Viaţa socială presupune comuniune, presupune colaborare, cooperarea  oamenilor între ei. Acesta este reversul singurătăţii.
Aşadar cheia e aici: avem nevoie de un om, dar ca să-l avem, trebuie să fim noi om pentru altul (s.n.).
Teologia mai nouă Il şi numeşte pe Iisus Hristos, cât a fost om pe pământ, „Om pentru altul”, aşa cum e şi Dumnezeu pentru altul, pentru noi toţi, Căruia îi spunem „Bun şi iubitor de oameni”.
Aş mai adăuga aici ceva: ca să intri în comuniune adevărată cu cineva, ca să-i fii folositor, trebuie să fii pregătit. Trebuie să înţelegi ce-i aceea comuniune. Trebuie s-o realizezi în tine însuţi, să întâlneşti contrariile din sufletul tău şi să le împaci”(s.n.) – vlădica ANTONIE concluzionează, pentru pilda Slăbănogului, care s-a plâns că “n-are om” (adică, n-are “pilă”…), care să-l ajute să ajungă la scăldătoare, cu toti cei teferi-volnici, ca să se vindece de “slăbănogeala sa”: “N-ai om? Ai Dumnezeu!”
De fapt, comunitatea monahală este o lecţie vie, pentru societatea creştină – nu ideală, ci NORMALĂ!!! – DAR, TOCMAI DE ACEEA, REVENITĂ, DIN ISTORIA “VAMPIRIZANTĂ” DE DUH, LA DUMNEZEUL MÂNTUIRII! Şi asta nu se poate decât aducând “răspunderile”/răspunsurile creştine – la nivelul ÎNTREGII OBŞTI CREŞTINE, FĂRĂ DISCRIMINARE SPIRITUALĂ! Căci, spune şi mărturiseşte vlădica ANTONIE: “Nicăieri, la începuturi, nu se face distincţie între laici şi monahi (…). Sfântul Ioan Gură de Aur e şi el categoric, în această privinţă(…): <>”.
Ortodoxia, în viziunea vlădicii ANTONIE, poate fi aplicată ca model spiritual, jertfelnic şi social, totdeodată – cu condiţia smereniei-credincioşiei păstrate/cultivate cu bună-credinţă şi constanţă-tenacitate de adevărat devot al lui Dumnezeu:”Spiritualitatea ortodoxă este în general nu o tehnică, nici o filosofie, nici o teorie, ci o spiritualitate a modelelor realizate (s.n.). Modelele ţin aici loc de Regule. Ele sunt tradiţie vie, veche şi nouă, adaptată, contemporaneizată. Desigur, la noi, duhovnicii au fost astfel de modele, dar nu numai ei, cei mari. Mai mari au fost cei ce au ştiut să se facă mici, prin smerenie, atâţia anonimi care au lăsat în urma lor doar un nume şi o singură faptă, dar faptă model (s.n.)”.
Deci, Modelul Spiritual al Ortodoxiei este modelul clasic, în care Unitatea de Intenţie şi de Voinţă, subordonate unui singur scop - măreţ, soteriologic, adică readucător de normalitate ontologică! – predomină, punctează şi face, din puncte, LINIA ISTORIEI!!! Dacă vom avea smerenia Punctului, vom dobândi şansa Liniei Istorice – şi, prin dezvăluirea lucrării lui Dumnezeu în istorie – vom străvedea lumina “Volumului Sferic” al Paradisului! Iar Scopul Ortodoxiei este trăirea întru Dumnezeul Mântuirii, ca antrenament pentru redobândirea Paradisului. Liberul Arbitru, Iubirea Fraternă şi Iertarea Înţelegătoare şi Restauratoare de Duh - sunt însuşi Spiritul Tradiţiei Ortodoxe: spre deosebire de “efortul de jos în sus, spre un Dumnezeu care se depărtează mereu, calitativ”, al occidentalului - şi pe când catolicul pune accentul pe chinul şi sângerarea abundentă a lui Iisus, deci pe sumbrul destinului şi pe înfrângerea (temporară) a Omului-Iisus, fixat prea adânc în datele şi tragedia materiei – Ortodoxia, spiritualitatea ortodoxă “este o spiritualitate optimistă (s.n.), plină de încredere în Dumnezeu şi în om. Ea celebrează Învierea şi Lumina Taborică, mai mult decât suferinţa, patimile, material (s.n.); ea optează pentru firesc, pentru ieşirea din condiţia tragică şi intrarea în condiţia de libertate.”
Sunt unice în literatura teologală şi extrem-emoţionante, definitorii pentru ontologia libertăţii ortodoxe – descrierile (preluate, istoric, de la Sfântul Pahomie, Nichita Stithatul etc.) şi comentariile (veritabile izbânzi hermeneutice sacral-religioase!) asupra ispitirilor/insistenţelor stareţului şi călugărilor (din NOUA VIAŢĂ, CEA SPIRITUALĂ!), pe lângă cel ce vrea să părăsească Vechea Lume şi să intre în mânăstire, “frate şi candidat” ( ispitiri/insistenţe îndelungi, probe de foc-Logos, prelungite până la apusul soarelui), să nu se fixeze în tagma monahală (“era întrebat asupra stării lui sociale, dacă nu era rob venit doar să scape de un stăpân, dacă nu venise doar pentru a scăpa de o urmărire, de sărăcie etc.”) …Dar libertatea spirituală a râvnitorului de monahism (“nu-i zicem noviciat, nu-i zicem nicicum. Şi de ce i-am zice cumva? Ea e totuşi o lungă ispitire”) îşi spune cuvântul ultim, îi fixează acestuia ţelul ontologico-soteriologic (voturile se reînnoiesc, periodic!) contează, iar nu opiniile/ispitirile ritualice, de bun-simţ terestru, ale fraţilor (pe care el şi i-a dorit/râvnit şi ales întru duh): “Dacă răspunsul ar fi ezitant, sau negativ, ceremonialul s-ar întrerupe şi s-ar trece imediat la o altă slujbă, fără niciun comentariu. Nimeni n-ar considera întâmplarea neavenită, nimeni n-avea dreptul să-l blameze pe cel în cauză. El trebuie să fie mereu liber - s.n.(…).“
E libertate desăvârşită a alegerii Căii – dar, odată aleasă, Calea este a GRAVITĂŢII DIVINE!!! – a responsabilizării depline…
Când “novicele” ajunge să depăşească ispitirile – are loc “momentul depunerii voturilor monahale(…) - momentul este grav(s.n.). Din lepădare în lepădare, se ajunge la o despuiere totală de sine, la golire, la abandonare. Sufletul se simte acum părăsit de toţi cei din lume, singur, luat în sclavie, abandonat de ai săi, ieşit de sub orice protecţie lumească. Aşa îl simt şi cei care asistă prin credinţă în abisul divin, ca într-o prăpastie. A ieşit din rândul oamenilor. S-a înstrăinat. A murit lumii. Stareţul însuşi marchează gravitatea momentului şi îi atrage atenţia că a făcut nişte promisiuni extraordinare, cumplite, zguduitoare. Încă o dată îi deschide ochii, deşi acum e oarecum după ce inevitabilul s-a produs. Comentariul stareţului pare mai degrabă crud, nemilos, în aceste momente(…). Dar, parcă de teama de a nu-l fi speriat îndeajuns, cu privire la ceea ce îl poate aştepta, stareţul îi mai dă câteva sfaturi suplimentare, învăţându-l ce anume să mai facă, pentru a nu ajunge în situaţia de a pierde pe toată linia, şi în viaţa de aici, şi în cea de dincolo. Aceste sfaturi cutremură nu numai sufletul subţiat, firav, al “novicelui”, dar şi toată asistenţa, care abia îşi ţine răsuflarea(…). Iată la sfârşit o rază delumină, aruncată peste întunericul cumplitelor îndatoriri(...). Îi va mai pune totuşi o ultimă întrebare – a câta oară? – spre a se asigura că într-adevăr e conştient de ceea ce face:<>”(...). Apoi, după răspunsul afirmativ al „novicelui, „îl ajută pe cel de la început răstignit la pământ să se ridice pe jumătate, în genunchi, şi cu toate că aici ar fi trebuit să se termine avertismentele şi jurămintele, ele par a începe din nou. Stareţul pune mâna pe Evanghelia care era dinainte pusă pe o măsuţă de alăturea, şi îl avertizează solemn: (…) După ce însuşi <> dă stareţului <>-foarfece, (s.n.) - stareţul aruncă foarfecele şi repetă gestul aruncării… - aşteptând, mereu, revenirea <> la sărutul …Abia în finalul acestui ritual al desăvârşit liberei alegeri ontologico-spirituale – – şi abia acum îi dă <> numele cel nou, acum îl trece în noua identitate, ca şi cum l-ar trece peste o prăpastie, peste o graniţă, la o altă viaţă, într-o lume în care va fi altul, în care altele vor fi obiceiurile, alta va fi limba, în care îl va chema altfel(…). Interesant este că stareţul nu spune că-l tunde el, ci novicele el însuşi părul, îşi taie legăturile cu lumea. Mereu se stăruieşte pe ideea de libertate, de consimţire.(…)Toţi cei care au asistat, trec să-l întrebe:<>” Ca urmare, prin întreaga desfăşurare, ca şi prin acerst final nea;teptat, se arată că nimeni nu-l mai cunoaşte. Omul vechi a murit. În faţa lor e un om nou, un altul, cu care trebuie să facă cunoştinţă(…) Abia s-a născut.”(cf. Mitropolitul Antonie Plămădeală, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Axios, Buc., 1995, pp. 34-48 - cap. Rânduiala tunderii. Moarte şi Înviere).
…Şi I.P.Culianu afirma, în cartea sa monografică, Mircea Eliade, că Ortodoxia este principala frână, pentru ca România să poată intra printre ţările democratice…!!! Câtă orbire, pentru bietul ambiţios şi oportunist!!! Noi am zice exact pe dos, că non-ortodoxia ţărilor occidentale, le împiedică pe acestea să intre în rândul comunităţilor autentic libere-democratice, în rândul comunităţilor cu propensiuni spirituale, spre tămăduirea de gravele lor crize – dintre care criza identitară şi înstrăinarea/însingurarea/alienarea omului sunt cele mai evidente şi gravissime!!!
Nimeni n-a sugerat mai convingător, în ultimele vreo trei sute de ani, că nădejdea rezolvării dramei sociale nu este o utopie, ci problema ontico-socială deja este rezolvată, sub rezerva reluării atitudinii creştine autentice, de către omenire – prin respectarea “DUHULUI COMUNITAR”, în spiritul tradiţiei vii ortodoxe: “Nicăieri ca în Răsăritul creştin nu se simte şi nu se trăieşte mai intens şi mai cu adevărat frăţietatea, conştiinţa că toţi sunt fiii aceluiaşi Tată, că împart aceeaşi moştenire şi împărtăşesc aceeaşi soartă, având a urma acelaşi drum, spre aceeaşi ţintă. De aceea, nimeni nu va fi lăsat în urmă. Slăbiciunea fratelui va fi slăbiciunea mea şi tăria mea va fi şi tăria lui. Un cuvânt al lui Dostoievschi exprimă cât se poate de puternic ideea acestei solidarităţi şi a acestei responsabilităţi universale a oamenilor: <>. OMUL LUI HRISTOS simte că trebuie să fie ca Hristos, care a săvârşit actul mântuirii pentru toţi oamenii, scoţându-i pe toţi de sub acelaşi blestem şi unindu-i în aceeaşi credinţă, nădejde şi dragoste. Aici este sursa DUHULUI COMUNITAR al Ortodoxiei, duh are, de fapt, este expresia celei mai înalte iubiri, a acelei virtuţi care va rămâne şi după ce toate vor trece, şi care este mai mare şi decât credinţa şi decât nădejdea”(s.n.).
O vorbă doar ne mai îngăduim: dacă Dostoievschi a formulat atât de dramatic Adevărul-Soluţie Ontică a Umanităţii – DUHUL COMUNITAR HRISTIC!!! - cel mai bun tălmăcitor şi hermeneut/apostol/evanghelist al dramatismului genialului rus, a celui care, ca niciun alt scriitor din lume, a ilustrat CUMPLITA BĂTĂLIE DINTRE PATIMĂ ŞI PĂTIMIRE, A JERTFIRII CELEI MAI MĂREŢE, CEA ÎNTRU DEPLINA MÂNTUIRE (a Neamului prin om, dar şi a omului prin Neam!) - este, totuşi, strălucitul teolog român ANTONIE PLĂMĂDEALĂ. Datorită lui, cărturarului de frunte al Neamului Românesc Istoric – Neamul Metafizic (cel Adevărat/Autentic, dar, încă, nevăzut pentru ochii profani) va deveni, mai repede cu un ceas (sau, poate, chiar cu o epocă...) - O EPIFANIE, în curs de a deveni hierofanie. O realitate re-sacralizată.