Uimit am sărit de sub pătura sură:
- Doamne, de unde vii ? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a facut semn să tac…
A stat lângă mine pe rogojină:
- Pune-Mi pe răni mâna ta!
Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină
parcă purtase lanţuri, cândva…
Oftând, Şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase,
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.
Părea celula munte, părea căpăţână
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade tâmpla pe mână
şi-am adormit o mie de ani...
Când m-am trezit din grozava genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri...
Am întins braţele. Nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul. Nici un răspuns!
Doar razele reci ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au impuns...
- Unde eşti, Doamne? - am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M’am pipăit, şi pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.







