În aceste condiţii, această ţară s-a văzut nevoită să ofere randamente la titlurile de stat cu aproape patru puncte procentuale mai ridicate decât titlurile guvernamentale germane pentru a-şi putea menţine şi atrage investitorii. Costul datoriei statului grec a ajuns la cel mai ridicat nivel de la introducerea euro din cauza situaţiei dificile, dar şi a incertitudinilor care învăluie finanţele publice ale statului elen. În 2001, imediat după ce Grecia fusese admisă în Uniunea Monetară Europeană, Goldman Sachs a ajutat discret guvernul elen să împrumute sume considerabile pentru ca această ţară să respecte normele europene în ceea ce priveşte deficitul, continuând să cheltuiască mai mult decât şi-ar fi permis în mod real. Acordurile încheiate în ultimul deceniu de băncile nord-americane ridică numeroase întrebări cu privire la rolul jucat de acestea în această criză financiară mondială. Caracterul secret şi dubios al acordurilor ce au condus la amplificarea crizei financiare din Grecia, subminând puternic moneda europeană, este extrem de asemănător cu cel care a generat criza ipotecilor sub-prime din SUA. În acest sens, un rol important l-au jucat instrumentele financiare derivate, care au condus la creşterea datoriilor Greciei, exact aşa cum s-a întâmplat în criza sub-prime din America dar şi în cazul prăbuşirii American International Group (AIG), fundamentul „afacerii” fiind acordarea unor drepturi guvernamentale viitoare ale statelor naţionale în schimbul unor împrumuturi rapide de fonduri. Practic, Grecia a oferit „creditorilor” o serie de drepturi băneşti pe care nu le deţinea în acel moment – drepturi din taxele percepute pe aeroporturi şi impozite asupra veniturilor obţinute din jocuri de noroc - încadrând aceste operaţiuni, din punct de vedere financiar, la capitolul de vânzări şi nu la împrumuturi.
Încă din 2000, miniştrii europeni de finanţe au dezbătut dacă tranzacţiile cu derivate folosite „creativ” să fie făcute publice, iar în 2002 a fost cerută dezvăluirea afacerilor care nu apăreau în bilanţuri, obligând guvernele ţărilor UE să le considere drept împrumuturi, şi nu vânzări. Din cauză că tranzacţiile sale fuseseră executate înainte de modificarea acestei reguli (adică înainte de 2002), Grecia nu a considerat necesar să corecteze situaţia acestor raportări „eronate”. Este firesc să se considere că astfel de înţelegeri duc pe o pistă greşită investitorii şi autorităţile de reglementare în privinţa datoriilor unei ţări, şi că acordurile cu pricina, chiar daca au fost legale, au contribuit la escaladarea instabilităţii, creând impresia unui fals echilibru economic, însă problema pusă este judecarea nepărtinitoare asupra problemei. Astfel, ar trebui să se analizeze dacă doar Grecia a procedat în această manieră şi ce i se reproşează de fapt Greciei, dacă la momentul încheierii tranzacţiilor acestea erau în limita legală??? O a treia întrebare ar fi dacă acum se mai poate redresa situaţia. Referitor la prima întrebare răspunsul este nu! – adică, deşi a stârnit numeroase controverse, acest tip de afaceri a fost utilizat, în decursul timpului, de mai multe ţări şi probabil, că şi azi, nu numai Grecia, ar trebui să „beneficieze” de muştruluiala forurilor UE. De exemplu, Franţa şi Italia, pentru a‑şi reduce deficitele bugetare, au apelat în trecut la măsuri tranzitorii (exemplu: Italia a introdus un impozit numit „european” iar Franţa a preluat de la France Telecom suma de 37,5 miliarde de franci), operaţiuni ce pot fi lesne considerate asemănătoare cu cele efectuate în ultimii ani de Grecia. Răspunsul la a doua întrebare este mai dificil, în sensul că, probabil, ce i se poate reproşa acum Greciei este că, de la momentul vizibilităţii efectelor nefastelor tranzacţii, nu şi-a corectat raportările, însă şi acest aspect pare cusut cu „aţă albă”! Este greu de crezut că UE nu a ştiut de acest tip de afaceri şi încă şi mai greu de crezut că nu a fost capabilă să atenţioneze Grecia să-şi corecteze raportările şi mai ales să o facă să intervină la timp pentru reducerea deficitelor şi a datorie publice în creştere. De fapt, dacă vedem că, până şi atunci când criza se apropia de apogeu, la sfârşitul anului 2009, băncile străine căutau modalităţi „de a ajuta” Grecia să-şi ascundă datoriile prin utilizarea unor instrumente de finanţare care ar fi putut împinge datoriile din sistemul elen de sănătate în viitorul îndepărtat, putem deduce existenţa unui aranjament financiar de proporţii, ce depăşeşte cu mult presupusa „bună-credinţă” a acestor instituţii financiare. Mai mult, putem bănui că există o înţelegere tacită între băncile nord-americane şi forurile UE, în care primele oferă „momeala” unor împrumuturi facile, iar ultimele sunt „impulsionate” să sancţioneze financiar ţara incriminată şi/sau să o împingă la o excludere din rândul statelor membre UEM. În final, răspunsul la cea de-a treia întrebare - dacă acum se mai poate redresa situaţia Greciei, putem spune că deja responsabili europeni, în frunte cu Comisia Europeană, au decis să lucreze împreună cu autorităţile elene pentru aplicarea unor măsuri concrete de reducere a deficitului bugetar, iar autorităţile elene şi-au asumat angajamente precise şi trebuie să raporteze periodic progresele obţinute. Din cauză că riscurile legate de evoluţiile macroeconomice şi ale pieţelor sunt reale, Grecia a acceptat totodată să prezinte măsuri economice suplimentare pentru reducerea deficitului bugetar în 2010. De asemenea, Grecia a anunţat că ia în calcul un apel la Fondul Monetar Internaţional (FMI), dacă UE nu îi va oferi asistenţa financiară de care are nevoie, soluţie însă neagreată de către preşedintele Băncii Centrale Europene. În acest sens, Banca Centrală Europeană dar şi celelalte foruri decizionale ale UE, consideră că ar fi destul de „ruşinos” ca ţările din zona euro să apeleze la FMI, totuşi se pare că nu aceeaşi viziune a avut-o în legătură cu recentele noi state membre intrate în Uniunea Europeană (inclusiv, România!), faţă de care nu a avut nici un fel de sentiment de „apartenenţă” ...nici măcar regională! De remarcat că, direct sau indirect, acest tip de abordare diferenţiată subliniază nu numai caracterul „elitist” şi „restrictiv” al zonei euro, cât şi faptul că apelarea la un organism american, cum este FMI, pune în discuţie „beneficiul” unui astfel de acord pentru ţara aflată în postura de debitor faţă de o asemenea instituţie. Doar în contextul dificultăţilor înregistrate de ţările membre ale zonei euro, BCE a insistat recent pe necesitatea creării unui Fond Monetar European (FME), adică a unui corespondent european al FMI.
Vehicularea ideii că Grecia ar trebui să fie susţinută de ţările puternice din UEM, adică mai exact de Franţa şi Germania, este şi ea destul de controversată. În acest sens, deşi un ajutor explicit este deocamdată refuzat de instituţiile UE, pe de o parte, nu există teoretic posibilitatea unui faliment de ţară, deoarece autorităţile europene nu-şi pot permite să asiste neputincioase la o asemenea undă de şoc, Grecia fiind prea importantă economic pentru a putea să intre în colaps fără consecinţe grave pentru stabilitatea zonei euro, iar pe de altă parte BCE nu poate asista impasibilă la deprecierea cursului monedei euro, pe fondul temerilor investitorilor privind capacitatea Greciei de a-şi refinanţa datoriile, temeri care au afectat oricum cursul euro în ultimul timp. Prin urmare, deşi clauza „no bail out” din Tratatul Maastricht, legată de datoria naţională exclude posibilitatea de ajutorare a Greciei sau a oricărui stat aflat în situaţia unei îndatorări excesive, totuşi organismele instituţionale europene sunt, direct sau indirect, obligate să găsească soluţii. Astfel, deşi BCE nu dispune de nici un instrument formal pentru a veni în ajutorul unei ţări strâmtorate, totuşi, în cursul recentei crize financiare globale, banca a demonstrat că poate da dovadă de creativitate în a găsi modalităţi de sprijinire a sistemului bancar european, extinzând masiv volumul împrumuturilor acordate băncilor centrale, ajutându-le astfel să evite o criză şi mai gravă a creditului. Totodată, politica BCE permite acceptarea obligaţiunilor guvernamentale drept colaterale pentru operaţiunile de creditare în funcţie de evaluarea agenţiilor de rating. În actuala situaţie, BCE ajută Grecia acceptând obligaţiuni greceşti drept garanţii colaterale pe care băncile din Grecia le pot folosi pentru a lua bani cu împrumut. Atât timp cât Grecia îşi menţine actualele ratinguri de creditare, obligaţiunile se înscriu în regulile BCE. Dacă însă situaţia se va înrăutăţi, guvernele europene vor fi cele care vor trebui să găsească o modalitate de a ajuta Grecia sau alte ţări aflate în dificultate (Italia, Portugalia etc). Deşi se abţin de la orice gest care ar încuraja împrumuturi şi cheltuieli guvernamentale excesive, statele UE au dat de înţeles că vor face tot posibilul pentru a preveni intrarea unui stat euro în incapacitate de plată. În acest sens, Germania, printr-o serie de membrii ai parlamentului german, şi-a exprimat susţinerea financiară contra...atenţie...vânzării unor insule! Prin urmare, în viziunea unor demnitari nemţi...vânzarea unor insule ar putea „ajuta” Grecia să iasă din actuala criză a datoriilor bugetare. Surprinzător este că deşi propunerea poate fi considerată scandaloasă, totuşi nimeni nu pare cu adevărat deranjat de încercarea unor foste puteri imperiale de a-şi relua dominaţia în sudul continentului european...Insule precum Corfu sau vestigii antice precum Acropolele şi Parthenonul nu au o valoare „reală” şi „corectă” decât pentru greci sau ortodocşi, căci ele conţin pe lângă patrimoniul istoric şi o valoare spirituală incontestabilă. Astfel, deşi fără aparentă legătură cu subiectul „jertfă şi mântuire în lumea contemporană”, ne punem problema dacă nu cumva se încearcă o rupere a unor ţări, consider nu întâmplător creştin ortodoxe (precum este Grecia!), de destinul lor istoric, printr-o înrobire financiară fără precedent!!! În acest sens, o mare atenţie ar trebui să aibă şi România, care pare a fi „târâtă” alături de ţările din regiune, asemeni Greciei şi altor state mediteraneene, în tot felul de acorduri cu instituţii internaţionale „binevoitoare” care în final i-ar putea cere şi ei renunţarea la o parte a integrităţii ei teritoriale aşa cum se încearcă acum cu Grecia!
