Înainte de a trece la isprăvile ritoriceşti ale unui proaspăt catehumen, care provoacă episodic oarecare zarvă de cuvinte emfatice în Cetate, unele promisiuni vane şi câteva înfoieri cocoşeşti de slavă deşartă, să ne reamintim sfaturile înţelepte ale Sfântului Ierarh Ignatie Brianceaninov, cel ce cu adâncă smerenie le numeşte „firimituri” ale vieţii duhovniceşti, pe care Dumnezeiasca Pronie a lăsat-o vremii noastre. Să le citim aceste „firimituri” cu smerită cugetare, să le pătrundem miezul cel mântuitor, dar mai ales să le urmăm, fiecare la măsura ce ne-a fost dăruită de Sus:„Viaţa noastră monahală din vremea de acum, călăuzită după Sfânta Scriptură şi după sfatul părinţilor şi fraţilor, este consacrată de pilda începătorului monahismului, Preacuviosul Antonie cel Mare. El nu a fost în ascultare la vreun stareţ, ci pe când era începător trăia de sine şi lua povaţă din Scriptură şi de la feluriţi părinţi şi fraţi: de la unul a învăţat înfrânarea, de la altul blândeţea, răbdarea, smerenia; de la altul luarea aminte cu deadinsul la sine şi liniştirea, străduindu-se să-şi însuşească virtutea fiecărui monah virtuos, arătând ascultare faţă de toţi, după putinţă, smerindu-se înaintea tuturor şi rugându-se lui Dumnezeu neîncetat («Vieţile Sfinţilor», 17 ianuarie).

Poartă-te şi tu, începătorule, în acelaşi chip! Arată egumenului şi restului conducerii mânăstireşti ascultare nefăţarnică şi nedornică să placă oamenilor, ascultare străină de linguşire şi răsfăţ, ascultare pentru Dumnezeu. Arată ascultare tuturor părinţilor şi fraţilor în toate cererile lor care nu sunt potrivnice Legii lui Dumnezeu, tipicului şi aşezămintelor mânăstirii, precum şi celor rânduite de conducerea mânăstirii. Însă, nu fi nicicum ascultător spre cele rele, de ţi s-ar şi întâmpla să suferi oarecare necaz pentru faptul că n-ai vrut să placi oamenilor şi pentru neclintirea ta. Sfătuieşte-te cu părinţii şi fraţii virtuoşi şi pricepuţi, dar însuşeşte-ţi sfaturile lor cu cea mai mare chibzuinţă şi băgare de seamă. Nu te lăsa atras de sfat din prima clipă când începe să lucreze asupra ta! Din pricina împătimirii şi orbirii tale, un sfat pătimaş şi dăunător poate să-ţi placă numai şi numai din pricina neştiinţei şi lipsei tale de experienţă, sau pentru că este pe placul unei patimi ascunse, necunoscute ţie, care trăieşte în tine. Cu plâns şi întru suspinarea inimii roagă-L pe Dumnezeu să nu-ţi îngăduie a te abate de la Atotsfânta Lui voie spre a urma voia căzută omenească, a ta sau a aproapelui tău, sfătuitorul tău. În ceea ce priveşte gândurile tale, ca şi gândurile aproapelui, sfătuieşte-te cu Sfânta Evanghelie.

Slava deşartă şi părerea de sine iubesc a învăţa şi a povăţui pe alţii. Ele nu se îngrijesc de vrednicia sfatului lor! Ele nu cugetă că pot aduce aproapelui o rană de nevindecat printr-un sfat greşit, care este primit de începătorul neîncercat cu o încredere iresponsabilă, întru aprinderea trupului şi a sîngelui! Ele au nevoie de succes, indiferent de calitatea acestui succes, oricare ar fi principiul pe care se întemeiază. Ele au nevoie să-l impresioneze pe începător şi să-l şi subordoneze moral! Ele au nevoie de lauda oamenilor. Ele au nevoie să treacă drept stareţi şi învăţători sfinţi, pricepuţi, clarvăzători! Ele au nevoie să-şi hrănească nesătula iubire de slavă deşartă şi trufia. Întemeiată a fost întotdeauna, şi mai ales acum, rugăciunea Proorocului:

«Mântuieşte-mă Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-au împuţinat adevărurile de către fiii oamenilor. Deşertăciuni a grăit fiecare către aproapele său, buze viclene în inimă, şi în inimă rele au grăit» (Psalm 11- 2,3).

Cuvântul mincinos şi făţarnic nu poate să nu fie cuvânt rău şi dăunător. Împotriva unei asemenea stări sufleteşti trebuie luate măsuri de precauţie. «Cercetează Dumnezeiasca Scriptură» spune Sfântul Simeon Noul Teolog, «şi scrierile Sfinţilor Părinţi, mai ales pe cele despre lucrare, ca punându-le alăturea de cele învăţate şi făptuite de învăţătorul şi stareţul tău, să le poţi vedea şi înţelege pe acestea ca într-o oglindă, şi pe cele ce conglăsuiesc cu Sfânta Scriptură să ţi le însuşeşti şi să le ţii în cuget, iar pe cele mincinoase şi rele să le cunoşti şi să le lepezi, ca să nu fii amăgit. Căci să ştii, că în zilele acestea s-au arătat mulţi amăgitori şi dascăli mincinoşi». Preacuviosul Simeon a trăit în veacul al zecelea după Naşterea Mântuitorului Hristos, cu nouă sute de ani înaintea vremurilor noastre - şi iată de atunci, deja, se ridica glasul unui drept în Sfânta Biserică a Domnului Hristos, tângâindu-se de lipsa adevăraţilor călăuzitori, purtători de Duh, de mulţimea dascălilor mincinoşi. Odată cu scurgerea timpului, s-au împuţinat din ce în ce mai mult povăţuitorii vrednici…” („Despre înşelare” - Sfântul Ignatie Brianceaninov)

Cu smerită metanie de gând, înaintea tuturor celor care vor citi aceste rânduri, mărturisim că ele sunt scrise cu binecuvântarea duhovnicului şi după o îndelungă sfătuire cu oameni duhovniceşti (arhierei, profesori teologi, mărturisitori, povăţuitori îndelung cercetaţi şi încercaţi, rugându-L pe Bunul şi Dreptul Dumnezeu să le facă lucrătoare, numai spre slava Sa, a Bisericii Ortodoxe şi folosul tuturor creştinilor cu fapta, iar de nu cuprind nimic demn de reţinut, să le întoarcă întru nimic, iar pe noi, păcătoşii, să ne smerească şi să ne ierte, îndreptându-ne şi luminându-ne sufletele cu Milostivirea Sa cea mai presus de orice grăire, fiindcă scris este: „Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene şi limba cea plină de mândrie. Pe cei ce au zis: «Cu limba noastră ne vom mări, căci buzele noastre la noi sunt; cine ne este Domn?». Pentru necazul săracilor şi suspinul nenorociţilor, acum Mă voi scula, zice Domnul; le voi aduce lor mântuirea şi le voi vorbi pe faţă. Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţat de pământ, curăţat de şapte ori. Tu, Doamne, ne vei păzi şi ne vei feri de neamul acesta în veac. Împrejur necredincioşii umblă; dar, după înălţimea Ta ai cinstit pe fiii oamenilor” (Psalm 11, 3-8).

Dacă pentru cei îndreptaţi spre smerita cugetare şi trăitori întru trezvie, păstori şi păstoriţi, războiul nevăzut este atât de anevoios, iar ispitirile, năzăririle şi capcanele celui rău sunt atât de primejdioase şi de nebiruit fără Harul lui Dumnezeu, oare cât de teribile sunt toate urzelile celui rău pentru ritorii cei mult şi rău-vorbitori, novici sau proaspeti catehumeni, care, plini de-o râvnă nebună, s-au pornit să-i înveţe pe alţii ceea ce în mod vădit şi adeverit nu ştiu nici pentru ei, fiind doar nişte călăuze oarbe ce cad de la prima încercare mai serioasă, dimpreună cu cei „călăuziţi”? (a se citi amăgiţi din pricina mândriei, slavei deşarte, uitării, lenevirii, lipsei de atenţie, variilor interese omeneşti, pătimaşe şi pierzătoare de suflet).

Argument

Toate câte le-am scris până aici, ne-au fost prilejuite de un pelerinaj sufletesc la Sfânta Mânăstire „Petru Vodă”, vatră duhovnicească scumpă tuturor românilor cu fapta, pentru a ne închina în sfântul locaş, la sfintele icoane şi sfintele moaşte, dar şi pentru a lăsa pomelnice întru cercetarea, curăţirea, îndreptarea, întărirea, luminarea şi iertarea păcatelor sufletelor noastre căutătoare de liniştire, în care n-am cuprins încă şi prenumele tuturor nefericiţilor ritori a căror amarnică înşelare Sfinţii o vădesc. Cu Mila lui Dumnezeu, pe viitor sigur o vom face, fiindcă în aceste vremuri de severă cernere de Sus venită, cu toţii, amăgiţi şi amăgitori, avem nevoie de multă, umilită şi stăruitoare rugăciune, precum şi de mijlocirile Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi ale tuturor Sfinţilor Părinţilor noştri, fără de care nu e mântuire.

Intrând o clipă la părintele stareţ, ca să luăm binecuvântare, o tânără monahie ne-a înmânat (spunând că ne cunoaşte) un exemplar dintr-o revistă de gândire şi trăire românească, intitulată „Atitudini” (Anul I, nr. 2), de pe coperta căreia ne-a întâmpinat chipul mândru, încruntat, sfidător şi neliniştit al unui ritor mult şi rău-vorbitor, erijat şi mediatizat intens într-o astfel de „călăuză” amăgită şi amăgitoare, prezent cu obstinaţie pe la mai toate posturile masonice de televiziune, cu expozeuri elitiste, emfatice, lăudăroase, solipsiste şi pe alocuri ţâfnoase, evident pe adresa mulţimilor de credincioşi ortodocşi, căci despre adevăraţii făcători de rele şi ucigaşi de neam, contemporani, domnia sa nu scoate vreo silabă, atitudine sau mimă…

După ce am studiat cu atenţie revista, în care am întâlnit şi câteva expuneri telogico-culturale din gândirea teologică autentică, cuviincioasă, plină de rosturi şi tâlcuiri duhovniceşti reale (cu o tematică de actualitate), am dat şi peste „atitudinile” respectivului ritor, ce se vrea musai „trezitor” de neam şi autoipostaziat „călăuzitor” al unei părţi a generaţiei tinere, căci generaţia noastră (dimpreună cu copiii şi nepoţii, crescuţi creştineşte, pe care îi păzim, pe cât se poate omeneşte, de astfel de „misionari”), trecută prin multe suferinţe şi încercări, are cu totul alţi luminători, ocrotitori şi îndreptători (Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Ilie Cleopa, Părintele Dimitrie Bejan, Părintele Paisie Olaru, Părintele Gherontie Ghenoiu, Părintele Sofian Boghiu, Părintele Alexie Bârcă, Părintele Teodor Jugănaru, Părintele Toma Drăgulescu, Părintele Iulian Stoicescu, dar şi Onisifor Ghibu, Simion Mehedinţi, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Ioan Alexandru, Daniel Turcea ş.a., precum şi toţi sfinţii închisorilor, martirii români sau rezistenţii din munţi; nu mai vorbim decât în tainiţele inimilor noastre, de sufletul acestui neam nemurit, Mihai Eminescu, despre care Bernard Shaw a spus: „Acel valah de geniu, care a salvat cultura secolului al XIX-lea!”, dar care ajunsese proniator şi la rugăciunea inimii, cu ajutorul pustnicilor din Codrii Neamţului, într-o vreme ştiută doar de el şi Dumnezeu; rugăciune de foc, cu priveghere de toată noaptea, pentru întreg neamul!).

Nu vom menţiona toate incongruenţele şi incoerenţele ideative, licenţele impardonabile, pseudo-teologiile mimate, mojiciile repetate, judecăţile reducţioniste, extrapolările scrâşnite, generalizările naive, stereotipiile hedoniste, formulările sentenţioase fără nici o acoperire sau dedublările morale neliniştitoare, ci vom reda ad litteram doar câteva „puricisme” ridicole, cu care respectiva „călăuză” vrea să cheme un întreg neam, bănuit a fi adormit, spre un pseudo-creştinism în care rugăciunea este înlocuită cu injuria, postul luminat cu diatriba dispreţuitoare, privegherea cu lăudăroşenia narcisistă, pelerinajul smerit cu turismul pseudo-religios (confundând spaţiile ecclesiale cu templele păgâne ale Thaliei), spovedania sinceră cu caricaturizarea ei, căinţa statornică cu auto-ipostazierea frivolă, fals eroică, la limita indecenţei atitudinale, teologia - apofatică şi catafatică - cu mimarea ei crispată, taina căsătoriei creştine cu tablouri vivante desmăţate („maestrul” în rol principal; lângă sfintele icoane, scene bucolice), predica luminată cu răstirea insolentă, smerenia adevărată cu cea falsă etc.

Sufletele nu se aduc la Biserică prin „translare”, ci doar cu puterea Mântuitorului Hristos şi propovăduire luminată, făcută numai prin cei chemaţi de El! Totuşi, în cazul rarisim în care cineva, sincer, dar neştiutor, s-ar apropia de Biserică şi în acest mod necanonic, curând proaspătul novice, frate, catehumen sau simplu închinător îşi va da seama ce distanţă incomensurabilă există între a vorbi despre Domnul Hristos şi a-L cunoaşte nemijlocit, lăuntric, atât cât hotăreşte El să Se releve fiecărui credincios dreptslăvitor…

Că unii dintre „fanii” ritorului sunt cotropiţi de admiraţie pentru prestaţiile sale „teologico-moralizatoare” şi pretins „restauratoare” este problema lor, căci „gusturile nu se discută”, dar sigur ne disting: fiecare alege cu cine se adună! Encomiastica însoţitoare a acestui epifenomen pseudo-religios şi ex-centric este pe măsură, adică jalnică şi pe alocuri alunecată în antropolatrie: se întrevăd, chipurile, „proiecte elaborate”, acolo unde nu există decât calchieri utopice; se văd „perechi opoziţionale inspirate”, acolo unde nu se află decât antagonisme clasice („sacru-profan, religios-laic, omul creştin-omul secularizat, trecut interbelic khairotic-prezent indezirabil”) ş.a.m.d.

Întâlnim printre multe alte regretabile truisme, formulări aiuritoare şi năruitoare pentru sufletele slabe de înger. În viziunea idilică a „restauratorului”, care „ar curăţa poteca spre sinele neamului de buruienile «terorii istoriei»” (au făcut-o alţii în trecut şi o fac şi-acum mult mai bine, dar în smerenie), îmbrăţişată fără rezerve critice minim necesare doar de naivi, „demnitatea ar fi sau este concepută ca o sudură între încrederea în sine şi credinţa în Dumnezeu…”. O astfel de „demnitate” este proprie omului trufaş, care uită că tot ceea ce are este de la Dumnezeu, aşa că „încrederea în sine” ar trebui grabnic înlocuită cu smerita cugetare şi unită cu nădejdea învietoare în Mila lui Dumnezeu, precum ne învaţă Sfânta Predanie, dar ne-o dictează şi bunul simţ elementar!

„Cel mai primejdios dintre felurile de rugăciune nepotrivită (N. n. - Prin extindere, forme de „socio-agitaţie” şi „proiecte” năstruşnice!) este atunci când cel care se roagă alcătuieşte prin puterea închipuirii sale năzăriri sau himere, luându-le la arătare din Sfânta Scriptură, iar, de fapt, din propria lui stare, din căderea sa, din păcătoşenia sa; prin aceste închipuiri (N.n.- «Proiecte», «restaurări ale neamului», «viziuni inspirate») îşi măguleşte părerea de sine, slava deşartă, cugetarea semeaţă, trufia, se amăgeşte pe sine însuşi.

Se poate vedea lesne că toate alcătuirile închipuirii firii noastre căzute, schimonosite de cădere, nu sunt adevărate - ele sunt născocire şi minciună, atât de iubite, atât de în firea îngerului căzut. Visătorul, odată cu primul pas făcut pe calea rugăciunii, iese din tărâmul adevărului, păşeşte pe tărâmul minciunii, pe tărâmul satanei.

Sfântul Simeon Noul Teolog zugrăveşte astfel rugăciunea visătorului şi roadele ei: «El ridică spre cer mâinile, ochii şi mintea, îşi închipuie în mintea sa», asemenea lui Klopstock şi lui Milton, «sfaturile dumnezeieşti, bunătăţile cele cereşti, cinurile sfinţilor îngeri, locaşurile îngerilor… În acest chip, inima lui se trufeşte încetul cu încetul, fără a pricepe el aceasta cu inima; i se pare că cele săvârşite de el sunt rodul harului dumnezeiesc spre mângâierea lui, şi roagă pe Dumnezeu ca să-l învrednicească a petrece pururi în această «lucrare». Acesta este semnul înşelării” („Despre înşelare”, pag. 63-64).

Deloc întâmplător, ci cu totul proniator, pentru a înţelege subţirimea şi viclenia înşelării, „recitalul «Visul»”, aflăm din relatările ritorului-visător, „a fost fantastic de bine primit”. Îl credem, fiindcă celui rău îi convine de minune o astfel de înşelare a „zeci de mii de oameni, care-l ascultă” . Zic toţi Sfinţii Părinţi, prevenindu-ne cu o dragoste luminată de har şi întreit înţelepţită, că atunci când ne laudă oamenii, sau ne lăudăm singuri, Doamne fereşte, suntem într-o primejdie sufletească de moarte, iar când ne miluieşte Dumnezeu, ne mustră şi ne pedepseşte, este semn de nădejde învietoare, ca să ne sârguim şi să ne pocăim (Apocalipsa 3).

„Pocăinţa şi toate cele care o alcătuiesc, cum ar fi: străpungerea sau îndurerarea duhului, plânsul inimii ( N. n. -«Mi-e inima un lac de lacrimi», scria umilit un oarecare păcătos în tinereţea sa), lacrimile, osândirea de sine, pomenirea şi simţirea din vreme a morţii, a Judecăţii lui Dumnezeu şi a muncilor celor veşnice, simţirea că Dumnezeu este de faţă, frica de Dumnezeu - toate acestea sunt daruri Dumnezeieşti, daruri de mare preţ, daruri care sunt începutul şi temelia oricărei sporiri, chezăşia darurilor mai înalte şi veşnice. Fără a le fi primit pe acestea mai înainte, nu este cu putinţă să ni se încredinţeze darurile cele din urmă. «Oricât de înalte ar fi nevoinţele noastre» a spus Sfântul Ioan Scărarul, «dacă nu am dobândit inimă îndurerată, atunci nevoinţele noastre sunt şi mincinoase şi deşarte»” („Scara”, Cuvântul al 7-lea).

Dacă am şti cât de uşor ni se citesc pe chip patimile, ne-am acoperi cu smerita cugetare şi am vorbi mai rar în public, în special tinerilor, căci cine rătăceşte unul dintre cei mici ai Domnului Hristos, osândă mare îşi agoniseşte! „Duhovnici români în dialog cu tinerii” (Editura bizantină, 2006) este o lucrare pe care ar trebui s-o studieze temeinic, trăind-o plenar, toţi cei care îndrăznesc să dea „învăţătură” altora, robiţi fiind patimilor lor, căci nu este de nici un folos nimănui „strigarea” lor… Toţi pătimaşii lovesc, nu primesc!

Cu o umilinţă neştiută şi încă neîmplinită precum ar trebui, mărturisim că şi pe noi, cei care am scris sau subscris aceste gânduri de trezvie, ne paşte aceeaşi primejdie a slavei deşarte, şi, de aceea Îl rugăm, cu dragoste, frică şi cutremur, pe Domnul nostru Iisus Hristos, să ne certe şi să ne îndrepte înaintea sfârşitului nostru pământesc, cum numai El ştie şi poate s-o facă, dar morţii sufleteşti să nu ne dea, fiindcă alt Dumnezeu înafara Lui, cu rugăciunile şi mijlocirile Maicii Preacurate şi ale tuturor Sfinţilor Părinţilor noştri, noi, păcătoşii, nu recunoaştem, respingând orice învăţătură mincinoasă şi pierzătoare de suflet, care numai de la tatăl tuturor minciunilor şi eresurilor vine, indiferent cât de „plăcută”, „trezitoare” şi de „restauratoare” s-ar arăta ea!

Creştinismul românesc e mult mai viu decât îl cred ritorii

Vizitând Aiudul, unde creştinii cu fapta, supravieţuitori ai temniţelor comuniste (în care primii torţionari au fost din neamul lui Iuda!) au ctitorit un monument ortodox, ca o candelă neadormită a neamului, în amintirea sfinţilor închisorilor, dar şi a tuturor deţinuţilor de conştiinţă, chinuiţi şi exterminaţi pentru delictul de opinie, respectivul ritor („formidabil”, „genial”, „hyperartist”, „maestru al translării” etc.), comentează stupefiant de subcultural şi aiuritor pseudo-teologic: „Iar eu, coborând jos (pleonasm jenant pentru un universitar cu lustru, ca şi pentru un modest licean), am avut sentimentul că cobor în iad, ca să scot drepţii”. Cacofonia măcar e un omor lexical încă scuzabil, deşi două greşeli gramaticale elementare într-o frază atât de scurtă parcă este cam mult, chiar şi pentru o „conştiinţă care strigă”, iar pretenţia, fie ea şi sentimentală, de a scoate drepţii din iad e de-a dreptul onirică şi puerilă: toţi drepţii au fost scoşi din iad, o dată pentru totdeauna, de Domnul nostru Iisus Hristos, şi tot El scoate suflete din iad până la Parusia, la rugăciunile stăruitoare ale Prea Sfintei Fecioare Maria, ale tuturor Sfinţilor Părinţilor noştri şi ale întregii Biserici Ortodoxe, de aici şi pretutindeni, credincioasă Sfintei Predanii. „Creştinismul românesc este izolat în capela aceea, pe care a făcut-o cu banii văduvei…”. Aserţiune, în parte adevărată, dar reducţionistă şi generatoare de confuzii!

Tot cu „bănuţul văduvei” şi „genunchii jupuiţi de rugăciuni” s-au ctitorit (sintagme creştineşti consacrate, de care domnia sa nu pare a fi auzit), după decembrie 1989, dar unele şi înainte, cu jertfe negrăite, chiar sub nasul comuniştilor, metamorfozaţi acum în „vip”- uri, „venerabili” şi „onorabili”, mii de sfinte locaşuri, dintre care unele au fost deja ocupate abuziv de masoni şi de reprezentanţii unor denominaţiuni aşa-zise creştine; faptă întru totul nemernicită, realizată sub oblăduirea cinică a guvernanţilor şi pe grumazul guvernaţilor, despre care ritorul cu pricina tace ca peştele în „borcanul cu miere”, pe care domnia sa spune că l-ar fi primit de la părintele duhovnic (sigur din bunătatea acestuia şi poate ca o atenţionare duhovnicească subtilă, cunoscută din vorbirea în dodii: „În viaţă nu trebuie să fim nici prea acri, fiindcă ne scuipă toată lumea, şi nici prea dulci, fără măsură, ca să nu se aşeze toate muştele pe noi!”).

Creştinismul sfinţitor, slujitor şi luptător nu este izolat doar în capela aceea cu adevărat sfinţitoare, ci este cu mult mai bine reprezentat decât crede domnia sa, într-o viziune pripită, pesimistă, îngustă şi înşelătoare de proaspăt catehumen; acest creştinism viu şi nebiruit, precum tainicul rug aprins al Maicii Cuvântului, acoperit cu o smerenie desăvârşită, este prezent în primul rând în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, în trăirea şi slujirea tuturor arhiereilor, preoţilor, monahilor şi monahiilor, care drept învaţă şi săvârşesc Cuvântul Adevărului Lui Dumnezeu, numai după voia Sa cea dumnezeiască şi niciodată după a lor, cea omenească; apoi, în candelele neadormite din inimile tuturor creştinilor cu fapta, de peste două mii de ani luptând jertfitor la întărirea Bisericii, pe care vrăjmaşii Ei, din interior şi exterior, tot de atâta timp se încrâncenează s-o slăbească şi s-o năruiască, deşi Ea va sta până la sfârşit, precum ne-a făgăduit Împăratul Vieţii, chiar de va trece şi prin muceniciile din urmă!

În sfârşit, creştinismul cel dreptslăvitor îl mai aflăm în inimile iubitoare ale „tricoteuselor” (Sic!), bunicile, mamele şi soţiile noastre, care au păstrat cinstea casei şi familiei lor, cu jertfe impresionante, ştiute doar de Dumnezeu, duhovnicii lor cei luminaţi, dar şi de noi, păcătoşii, cei care am fost binecuvântaţi în case cu asemenea daruri vii, de care domnia sa, „expertul în ţoape” , nici măcar n-a auzit; neavând darul ubicuităţii şi fiind sigur mult prea ocupat să mai tricoteze vreo himerică bravadă, cu un truism pe faţă şi altul pe dos, căci, nu-i aşa, „mă, frate”, fiecare poartă ce are şi ce poate: ritorii şi fariseii, mândria şi iluziile lor elitiste (cât mai au vreme), iar noi, talpa şi prostimea ţării, ca şi vameşii umiliţi din parabola evanghelică, ne purtăm iarna fularele şi flanelele sărace, dar călduroase, făcute vara cu „andrelele nepuse jos”, însă numai cu rugăciuni tainice şi neîncetate, după puteri, aşa precum ne învaţă, smeriţi, duhovnicii noştri dintotdeauna.