Cu deosebită compasiune şi bunăvoinţă, noi, talpa şi prostimea ţării, îi răspundem la aceste enormităţi antropomorfice, cu pretenţii pseudo-teologice de diletant, că poziţia bipedă firească este doar un atribut postural uman, printre multe altele, pe când Duhul Sfânt, a Treia Persoană Treimică, Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care pretutindeni este şi toate le plineşte (le face depline), fiind Vistierul bunătăţilor şi Dătătorul de viaţă, pe Care Îl rugăm zilnic să se sălăşluiască întru noi, să ne curăţească de toată întinăciunea şi să mântuiască, ca un Bun, sufletele noastre. Iar când rostim „Crezul”, Îl mărturisim pe Duhul Sfânt, în genunchi, ca pe „Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci”.

Aşadar, ca Persoană din Prea Sfânta Treime („structura supremei iubiri în formula dogmatică a Dumnezeirii, unice în fiinţă şi întreite în Persoane, taina perfectei unităţi a Persoanelor distincte”, cum a scris Părintele Stăniloae în „Teologia dogmatică ortodoxă,” pag. 282-288), Duhul Sfânt este omnipotent, omniscient şi omniprezent, deci nemărginit şi necuprins, neputându-L coborî nimeni, nicicum şi nicicând, la un simplu atribut raţional şi limitat, fie el şi de verticalitate; şi Căruia, totuşi, numai cei cu duhul umilit şi inima înfrântă, îi pot simţi prezenţa doar prin rugăciune curată (fără imagini de orice fel), sinceră, stăruitoare şi bine primită de Dumnezeu, căci toţi cei care se roagă cu adevărat sunt şi teologi, ajungând prin Mila lui Dumnezeu pe căi lăuntrice neştiute, prin lucrarea tainică a Harului, să înţeleagă, priceapă şi cuprindă, paterical şi filocalic, apofatic şi catafatic, atât cât îi este dat fiecăruia dintre cei care menţin tainic, în Duh şi Adevăr, rugul aprins al Maicii Cuvântului…

„Sfântul Maxim Mărturisitorul spune:

Hegel a scris multe lucruri memorabile, dar teologia dreptslăvitoare nu a fost nicicând partea sa cea mai tare, el fiind un panteist notoriu; „spiritul universal” despre care vorbea, ca şi întreaga „fenomenologie a spiritului”, rămân, totuşi, construcţii filosofice circumscrise şi efemere, ca şi cum, în vremurile noastre, „spiritul universal” nu s-ar mai urca pe cal (Napoleon era cel ipostaziat astfel), ci, scuzaţi, pe un purice, căci neamurile omeneşti vor fi judecate, indiferent cât de vrednice sau netrebnice ar ajunge ele în istorie, numai de Dumnezeu, pe câtă vreme „cetele” de purici, dacă se înmulţesc excesiv, devenind prea supărătoare, încă pot fi (sur)prinse şi tratate în ograda sa de orice gospodar creştin cu „para-para-prim-diclor-difenil-triclor-etan” (banalul „DDT” - Sic!).

Prin urmare aici se potriveşte, ca o mănuşă chirurgicală, vorba lui Esop din fabula „Lăudărosul”, potrivită pentru „un om fălos care se împăunează cu vitejii săvârşite prin diferite locuri; între altele, cică la Rhodos, făcuse o săritură de 40 de paşi, ce n-o putea face nimeni. Zicea că are şi martori. Dar oamenii i-au răspuns simplu: (lat. !). Expresia se foloseşte atunci când vrei să spui cuiva: aici să vedem cu ce te lauzi, aici să arăţi tot ce poţi, tot ce ai făgăduit…” („Dicţionar de cuvinte şi expresii celebre”, pag. 195).

N-am zis toate acestea ca să jignim cumva pe cineva, ci, doar aşa, din când în când, facem şi noi, talpa şi prostimea ţării, haz de necaz, deşi vreun oarecare ritor poate avea senzaţia că-l insultăm, pe câtă vreme, de fapt, îl trezim… După Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe, domnia sa fiind doar un artist de curând întors spre Biserică, ar trebui cel puţin şapte ani să dea dovadă de-o căinţă sinceră şi vie, lepădându-se definitiv şi irevocabil de pantomimă (actoria de orice fel fiind trecută de către Sfinţii Părinţi în categoria prea-desfrânării cu mintea ajunsă ţărână; de altfel, Sir Laurence Olivier, celebră personalitate actoricească planetară, a mărturisit cu sinceritate, într-un interviu acordat în preajma vârstei de 80 ani, că nu prea ştie unde să-şi regăsească eul adevărat, declarând deschis, că, dacă şi-ar mai putea reîncepe viaţa, nu ar mai îmbrăţişa cariera actoriei!).

Într-o situaţie întrucâtva superpozabilă, dar păstrând cu modestie proporţiile, Fericitul Augustin, ritor vestit în Roma antică, la rugăciunile Sfintei Monica, mama sa, şi ale Sfântului Ambrozie, Episcopul Mediolanului, s-a lepădat pentru totdeauna de toată arta sa ritoricească, în gândire şi faptă, ca un prim act al convertirii sale, sincere şi durabile, lăsându-ne, ca semn al învierii lăuntrice, „Confesiunile”! Un bătrân şi iscusit duhovnic (Părintele Savian de la Biserica Drăgănescu, pictată de ieromonahul Arsenie Boca în plin regim comunist) avea un cuvânt plin de miez: „O sută de lovituri pe spatele altora nu înseamnă nimic, una singură pe spatele nostru înseamnă enorm!”.

Fără lupta cea bună nu poate fi biruinţă

Într-un alt moment, într-o altă criză de personalitate, la mormântul ţarului Nicolae al II-lea, în Sankt Petersburg, histrionicul şi nesăbuitul ritor, după un spectacol, „cu un mesaj creştin puternic, culmea, la centrul iudaic” (Sic!), comite o altă gafă de proporţii, făcându-l „schizofrenic” pe un rus ortodox, reproşându-i în mod aberant prezenţa statuilor lui Lenin pe stradă, ca şi cum nu guvernanţii sovietici le-ar fi plantat acolo, ci creştinii ortodocşi. Din propria sa relatare, rusul nu şi-a pus mintea cu el, având şi şansa de-a nu-i fi adresat această inepţie lui Jirinovski sau vreunui alt fanatic, ca şi el. După un singur şi aberant dialog, mai degrabă monolog al acestui intemperant mondo-moralist, domnia sa trage concluzia amăgitoare că s-ar fi făcut „înţeles”, divagând, derapând şi generalizând aiuritor…

Cu mult înainte, prin 1976, am ajuns şi noi, păcătoşii, la Sankt Petersburg (pe vremea aceea Leningrad - Sic!) Moscova şi Kiev, închinându-ne, lăuntric şi la vedere, în „Lavra Pecerska” şi în interiorul multor alte sfinte locaşuri, cel mai adesea de-o măreţie unică şi cu o sfinţenie negrăită, care nu ne-au „strivit” câtuşi de puţin, ci ne-au răscolit adânc, aducându-ne aminte că poporul rus ortodox, mânat de la spate prin teroarea istoriei (a se reciti convorbirea lui Giovanni Papini cu Lenin, puţin înaintea morţii întemeietorului bolşevismului totalitar) a plătit scump revoluţia din octombrie, leninismul, stalinismul şi al doilea război mondial, precum am plătit şi noi, românii, într-o vreme în care doar creştinii cu fapta mai rezistau lăuntric, fiindcă ritorii pe vremea aceea nu îndrăzneau nici să intre în Biserică, dar să mai „trezească” neamul cu fanfaronada lor pro-creştină. Credinţa vie o păstrau sfinţii închisorilor, marii duhovnici ai neamului, părinţii înţelepţi, criptocreştinii, bunicile, mamele şi soţiile „tricoteuse”…(Sic!). Dar, la Kiev, s-a mai întâmplat ceva cu adevărat semnificativ şi de neuitat!

Ne aflam cu toţii (cei care am făcut proniator acea călătorie de suflet, fie şi prin „ONT”) în curtea unei Biserici, în care e adevărat nu se slujea, ci ne fusese prezentată ca monument istoric, când, deodată, ca prin minune, a apărut un bătrân creştin pravoslavnic, cu un chip luminat, blând şi plin de dulceaţă harică, care din prima clipă în care a pătruns pe aleea principală a început să bată metanii mari, ca apoi să-şi lipească îndelung fruntea de pragul sfântului locaş…

Noi îl priveam uimiţi, cu dragoste şi bucurie, pe acest bărbat duhovnicesc, semănând izbitor cu Sfântul Serafim de Sarov, ce nu ţinea cont de prezenţa sigură prin apropiere a unor agenţi KGB sub acoperire, după care am avut parte de-o bucurie duhovnicească şi mai mare: în plină epocă sovietică, cu toate că eram un grup pestriţ de turişti veniţi dintr-o ţară sacrificată la sfârşitul celui de al doilea război mondial prin cinismul marilor puteri (vezi „Agonia României”, scrisă de unul dintre cei mai importanţi istorici contemporani, Nicolae Baciu, evadat providenţial din temniţele comuniste) vedeam un om duhovnicesc.

Bătrânul rus, pe care ni-l amintim cu o precizie uimitoare, binecuvântată doar prin Mila lui Dumnezeu, s-a apropiat de noi, zâmbind cu bunătate, întrebându-ne, cu un anume subînţeles, dacă am cercetat „Lavra Pecerska”? I-am răspuns că da şi ne-am mărturisit adânc impresionaţi de ceea ce văzusem acolo. Zâmbind în continuare, ne-a mai întrebat dacă ştim cum a fost câştigată bătălia pentru apărarea Moscovei? I-am dat de înţeles că numai cel de Sus ştie, şi-atunci acel cuvios bătrân ne-a relatat, cu puterea simplităţii, cum „tătuca Stalin” a dat ordin să fie aruncate în imensele cuptoare siderurgice toate sfintele moaşte, la o temperatură de zeci de mii grade, cum lemnul s-a mistuit fulgerător şi argintul s-a topit imediat, dar sfintele moaşte au rămas întregi şi nevătămate.

Speriindu-se straşnic, sângerosul tiran (cu doi ani de seminar la dosar sau în „CV”- ul de azi!) a dat ordin să fie reaşezate în alte racle şi depuse la locul lor iniţial. Ei bine, în timpul încercuirii Moscovei, şanţurile de apărare au fost săpate de civili, creştini cu fapta, iar sfintele moaşte aduse şi aşezate în mare taină de jur-împrejurul capitalei încercuite. Mai târziu am aflat şi din alte surse, că ceea ce ne relatase bătrânul acela sfinţit era adevărat şi că multe alte minuni şi martiraje se petrecuseră pe teritoriul Rusiei, în timpul celei mai cumplite terori bolşevice din istoria sa. Numai în pogromul smintitului Lunacearski au pierit martiric şase milioane de creştini, iar la Oranki au fost muceniciţi unsprezece mii de ieromonahi şi monahi, executaţi prin împuşcare în ceafă, dimpreună cu Episcopul lor, împuşcat drept în frunte, şi aruncaţi într-o groapă comună. E de mirare, cum un ritor atât de încântat de vitejia sa inexistentă, nu a aflat încă sau, mai grav, ignoră deliberat aceste adevăruri cutremurătoare şi strigătoare la Cer, reţinând ca un oarecare ins banal, insensibil, opac spiritual şi cârcotaş, doar statuile lui Lenin, azi ruginite şi anacronice, dar şi un semn palpabil al îndrăcirii guvernanţilor roşii de atunci?

Din fericire, pentru toţi creştinii înviaţi lăuntric, îl privesc mustrător toţi Sfinţii din Cer, iar din sinaxare martirajele unui neam ortodox, care i-a dăruit lumii, printre alţii, pe Sfântul Serafim de Sarov, Sfântul Ioan de Kronstand, Sfântul Ambrozie de la Optina, Sfântul Tihon din Zadonsk, Sfântul Ierarh Ignatie Brinceaninov, Cuviosul Paisie Velicikovschi, Cuvioasa Teodora de la Sihla, Sfântul Arhiepiscop şi doctor fără de arginţi Luca, Sfântul Ioan Rusul, ţarul Nicolae al II-lea (proslăvit prin iconomia dumnezeiască, după atâta amar de vreme de la data execuţiei întregii familii imperiale), dar şi Rubliov, Dostoievski sau Gogol (a tâlcuit Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie; detaliul l-am aflat de la vrednicul de pomenire arhimandrit Paulin Lecca), toţi socotiţi „putrefacţi” de ideologii sovietici. Nu i se pare ritorului cu pricina că ar trebui să ceară iertare în genunchi tuturor creştinilor, vii sau adormiţi, pe care dintr-un impuls funest îi jigneşte orbeşte, fără cel mai mic discernământ teologic, duhovnicesc, moral sau cultural?

Dacă, într-o sfântă zi, Bunul şi Dreptul Dumnezeu se va hotărî să-i dea o lecţie severă acestui nou ritor (plin de-o râvnă învăţătorească firavă, prematură şi caducă, dar alergic la smerita cugetare) pentru toate câte le-a greşit, cu voie sau fără voie, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, în ascuns sau la vedere, din slăbiciunea trupului sau din amăgirea demonilor, din alunecare sau din neascultare, căci faptele fără credinţă sunt moarte, iar credinţa fără fapte tot moartă, cine îl va apăra de urmările diatribelor sale pseudo-duhovniceşti?

Nici repetarea deasă în public a lipsei fricii, pe care o clamează prea des, nu-i va ţine loc de curaj, nefolosind nimănui, precum nici celor care nu luptă „lupta cea bună” nu le este primit martirajul, căci în „Imnul Dragostei” al Sfântului Apostol Pavel, se scrie clar în ce condiţii este primită lucrarea noastră de slujire a Lui Dumnezeu şi a semenilor noştri!

Post scriptum

Când am plecat de la Sfânta Mânăstire, monahia care ne-a încredinţat revista, ne-a rugat să-i trimitem ceva spre publicare, încrezătoare probabil că vom aprecia integral publicaţia. Îi cerem cuviincios iertare, dacă nu-i vom fi împlinit aşteptările în sensul sperat de dânsa, dar aceste gânduri reprezintă cam tot ceea ce credem despre responsabilitatea cuvântului scris, şi rezervele noastre ferme faţă de scrierile amăgitoare, căci scrisul duhovnicesc real semnificativ este un dar apostolic, pentru care vom da socoteală înaintea Împăratului Ceresc la Înfricoşata Judecată. De aceea, temându-ne încă de acum de hotărârea Judecătorului Cel Nemitarnic, cerem iertare pentru orice greşeală oricât de mică sau urmă de nedreptate făcută cuiva şi făgăduim, doar cu Milostivirea de Sus, să nu mai scriem nimic despre părutele isprăvi ale acestui nou ritor, ci doar să ne rugăm, statornic şi după puteri, pentru sufletul său pătimaş.

Dacă va dobândi o picătură de smerenie adevărată, va recunoaşte, la vremea sorocită, că războiul nevăzut e mult mai greu şi anevoios decât am putea crede noi şi că avem mai multe de îndreptat în sinea noastră decât în viaţa altora, care, aşa proşti şi neînsemnaţi cum îi percepem noi, s-ar putea să ascundă în ei comori duhovniceşti acoperite sub o smerenie smerită, precum cea a bătrânului acela pravoslavnic, de care noi încă nu ne-am apropiat nici măcar cu o adiere de gând…

Cu smerită metanie, ca la Taina Sfintei Spovedanii, rugăm cuviincios ca aceste rânduri de suflet să ajungă mai întâi la părintele stareţ, sfinţia sa putând să hotărască dacă sunt de vreun folos sau trebuie să renunţăm la ele pentru o vreme. Noi am scris aşa, pentru că ştim de la duhovnicii cu viaţă sfinţită şi sfinţitoare, că mântuirea este cel mai scump dar de pe pământ şi din întreg universul, iar ura şi viclenia celui rău împotriva oamenilor sunt fără limite, dându-se o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru fiecare suflet în parte.

Facă-se doar voia lui Dumnezeu, căci numai El ştie cu adevărat în ce duh au fost scrise gândurile de faţă, nouă fiindu-ne mai scumpă Mila Sa, decât orice dreptate omenească, oricât de evidentă, ştiind bine că aceasta din urmă este ca o cârpă lepădată înaintea Lui. Să-L rugăm pe Dumnezeu, cu multă umilinţă, să înscrie în inimile noastre această slavoslovie de toată vremea: „Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi la aşternutul picioarelor Lui, că Sfânt este. Domnul împărăţeşte. Să tremure popoarele! ”.

Sfinţii Părinţi ştiau întru totul luminaţi de Sus, prevenindu-ne cu multă înţelepciune în acest sens, că una dintre pedepsele dumnezeieşti pentru răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos, aplicată în scop pedagogic poporului într-adevăr ales (ca să se întoarcă la Adevăr, căci înţelegerea teandrică prin marii prooroci ai poporului evreu a fost de tip contractual!) este şi apariţia unor prooroci mincinoşi în mijlocul său, cărora le-au dat crezare, amăgindu-se de peste două milenii cu false învăţături de mântuire…

Am auzit mulţi dintre noi, fiind ramură altoită din Milostivirea Celui de Sus, trăind doar prin legea Harului, dar atenţi la semnele timpului, şi probabil este adevărat, că mulţi dintre rabini ştiu sigur că Mântuitorul Hristos a Înviat şi este Fiul lui Dumnezeu, dar din mândrie, cecitate duhovnicească şi interese meschine omeneşti, nu vor să mărturisească Dumnezeirea Sa, ba chiar conservă unele practici păgâne şi ritualuri anacronice anti-creştineşti, dezvăluite, printre alţii, de savantul creştin Nicolae C. Paulescu, fapt pentru care a plătit toată viaţa, ura unor cercuri oculte urmărindu-l chiar şi după mutarea sa la cele veşnice, deşi dânsul este adevăratul descoperitor al insulinei!

În cazul în care noi am scris adevărul şi va scăpa măcar un singur suflet din marea înşelare (şi înscenare!) a celui rău, doar prin Mila lui Dumnezeu, atunci fi-vom pe deplin răsplătiţi; dacă ne-am înşelat, fi-vom mustraţi de Sus în conştiinţa noastră, cerând sincer iertare tuturor celor cărora le-am greşit cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta.

Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, te rugăm, cu genunchii inimii plecaţi, rupe lanţul păcatelor, desfă ghemul neputinţelor noastre lăuntrice, ridică-ne din robia cugetelor noastre şi mijloceşte pentru noi, păcătoşii, bucuria cea veşnic neînserată a Raiului. Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte întreaga Ta zidire chemată la Taina mântuirii şi pe mine, păcătosul. Amin.