Iarna închipuieşte moartea, primăvara învierea, toamna amurgul vieţii – aşteptânt cele veşnice, iar vara poate că închipuie miezul vieţii.
Dacă nu am şti că arborii înfloresc primăvara, cine dintre oamnei, văzându-i uscaţi iarna ar nădăjdui la izbucnirea de viaţă primăvara. Şi totuşi având experienţa anilor trecuţi nădăjduim la înmugurire şi înflorire.
Aşa şi în cele duhovniceşti: Nimeni dacă n-a murit mai întâi, nu va învia iar.
De aceea Învierea lui Hristos Dumnezeul-om este cea mai mare binecuvântare penjtru om, nădejde, lumină, viaţă, pace şi orice bunătate. El pentru noi a biruit moartea şi a înviat.
În chinurile Sale de pe Cruce, spun unii Sfinţi Părinţi, ca Dumnezeu care cunoaşte toate cele viitoare, a avut şi durerea sufletească de a vedea de-a lungul veacurilor că nu toţi oamenii vor vrea să se bucure de mântuirea câştigată de El cu atâta durere, chin şi osteneală. Nu pe toţi oamenii îi va interesa mântuirea, nu toţi vor crede în El – ca unic Mântuitor – în afară de care să nu fie decât iad fără sfârşit.
El a văzut într-o clipă, că puţini sunt cei care se vor mântui.
Această durere proorocească a Lui însă, a fost mângâiată şi de o uşurare că, totuşi vor fi oameni care vor dobândi mântuirea şi mai mult, unii îl vor bucura şi odihni. Primul om intrat în Rai, ştim cu toţii, a fost un tâlhar, mărturisitor şi mângâietor prin cuvânt pe cruce care îi ia apărarea Domnului şi-L roagă – „Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” – tâlhar de la care a învăţat Biserica, rugăciunea de la Vohodul Mare din miezul Sfintei Liturghii.
Sf. Ap. Pavel ne spune că: „să dăm mulţumire lui Dumnezeu care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos”.
Astăzi, 23 aprilie este ziua încununării Purtătorului de biruinţă, a Sf. M. Mc. Gheorghe. Viaţa lui este impresionantă ca de altfel şi ale altor mucenici, ne trezeşte din amorţeală, ne ridică din patimi, ne însufleţeşte şi ne pune în legătură cu sfântul, trezind în noi gânduri bune şi poate rugăciune ca să ne învrednicim şi noi de biruinţă.
Noi, onest cugetând nu prea suntem obişnuiţi cu lupta, poate am uitat că la botez am devenit ostaşi duhovniceşti ai lui Hristos şi că „în lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit până la sânge şi am uitat îndemnul care zice: fiule nu dispreţui certarea aţi Domnului şi nu te scârbi când eşti certat de El, căci pe care Dumnezeu îl iueşte îl ceartă şi îl biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte...”, Dumnezeu purtându-se şi cu noi ca cu nişte fii....
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe se trăgea din Capadocia, „din părinţi creştini vestiţi”. Tatăl său este martirizat pentru Hristos iar Gheorghe rămâne orfan de mic. Mama se mută cu el în Palestina de unde era cu neamul şi îl creşte creştineşte pe copil.
Cât de impotantă este educaţia copilului! În el se întipăresc ca într-o ceară şi rele şi bune. Dacă sunt bune îl duc la viaţa veşnică, dacă sunt rele la osândă împreună cu educatorii, ori părinţi, ori educatori, ori învăţători, ori profesori. Are putere, când creşte, să aleagă dar de a început rău, mare-i va fi lupta. Cu atât mai mult sunt încununaţi cei care moştenire grea având, biruiesc păcatul.
Mamă şi tată, dacă s-a născut un copil aveâi prima biruinţă, că nu l-aţi avortat şi în zilele noastre e mare şi acesta dar, nu e suficientă. Vedeţi să nu-i omorâţi sufletul cu ce va vedea la televizor – cutia diavolului care alungă duhul rugăciunii – sau cu ce va vedea şi va auzi la şcoală. Iar acum, o altă ispită şi luptă deci, apare, vaccinurile – nici unul nu e bun oricâtă reclamă li s-ar face.
Sfântul Gheorghe ajunge la 20 de ani, îi moare şi mama rămânând orfan de amândoi părinţii dar se întăreşte în Domnul care a zis – pe văduvă şi pe orfan va sprijini. Şi Sf. Ioan Botezătorul a fost orfan de ambii părinţi – tatăl, proorocul Zaharia, fiind martirizaţi de Irod pentru că nu a spus unde îi era ascuns copilul.
La cei 20 de ani ai săi, „cu multe averi şi moşteniri, frumos la faţă, tare cu trupul şi foarte viteaz” a fost rânduit în oaste şi „pus tribun peste ostaşii unei cete vestire”. În acastă treaptă fiind arătându-şi vitejia în războiare a fost cinstit cu dregătoria de comit şi voievod de către împăratul Diocleţian raportat la zilele noastre însemnând înalt fucţionar de stat şi general în armată.
Dar funcţia şi gradul în armata Imperiului Roman nu-l împiedicase să fie creştin în taină, mergea la luptă dar credea şi se închina lui Hristos.
M-am întreat: Oare Sfântul Gheorghe general în armată a omorât oameni, chiar barbari fiind, chiar în apărare?
Cu siguranţă că da, doar nu a fost înaintat în grad că doar a fost frumos la faţă. Dar iată că Dumnezeu îi rânduieşte din ostaş pământesc să ajungă Mare General al Împăratului Ceresc.
Diocleţian, slujitor idolesc, cistea foarte pe Apolon Vrăjitorul dar proorocirile diavolului dintrânsul nu se împlineau – diavolul nu poate prooroci, fiind duh şi deplasându-se mai repede ca omul, în scopul înşelării poate anticipa unele evenimente, dar la intervale mici de timp,câteva ore.
Şi întrebând Diocleţian pe Apollon de ce mint proorocirile acesta îi zice că datorită unor oameni drepţi de pe pământ care „golesc a noastră putere”, „mint tripoadele cele de farmece din capişti”. „Şi cine sunt aceşti drepţi?” – întrebă Diocleţian. Apolon răspunse: „Creştinii de sub cer sunt drepţii aceia.” De acum Diocleţain hotătăşte nimicirea creştinilor din imperiu.
În zilele noastre Cuv. Paisie Aghioritul arată filiera planurilor demonice la nivel mondial: „Sioniştii primesc mesajele direct de la Satana, papa face planurile iar islamul le duce la îndeplinire.”
Hilary Clinton afirma că pe ea o călăuzeşte în viaţă o fiinţă extraterestră. Masonii se închină la Marele Arhitect adică la Lucifer şi el îi inspiră la zidirea Noii Ordini Mondiale. Karl Marx şi F. Engels au fost satanişti. Hitler se închina vechilor idoli ai popoarelor germanice şi dorea ca după cucerirea lumii să reînvie vechile practici idolatre păgâne germane, considerând creştinismul cea mai mare decădere a lumii şi urmărind distrugerea lui. În cea mai mare parte, preşedinţii statelor lumii de azi sunt masoni. Aşadar, la ce ne putem aştepta decât la prigoană, pecetluire cu cipuri, prin vaccinuri, prin Codex Alimentarius, prin legiferarea păcatului, prin...
Sfântul Gheorghe, cunoscând sfatul lui Diocleţian, care împreună cu întreg senatul şi cu toată conducerea imperiului hotărâră nimicirea creştinilor şi ştiind că nu vor renunţa, a judecat că „acea vreme este potrivită mântuirii.”
Îşi împarte toată averea la săraci (aur, argint şi haine) elibereazăă robii şi pe care îi avea cu el şi pe care îi avea în Palestina şi se hotărăşte spre mucenicie. După încetarea prigoanei sângeroase, unii în acelaşi fel au intrat în mănăstire, alţii au mers în pustie; aceeaşi râvnă, alte mijloace. Un singur rob a ţinut cu el, cel care i-a scris cu atenţie cuvintele şi patimile.
Când Diocleţian ţinuse sfatul de prigoană c creştinilor, Sfântul Gheorghe se afla lângă el. În prima zi, Sfântul Gheorghe a cugetat ce să facă, a doua zi a împărţit averea şi a eliberat robii, iar a treia zi a stat „cu faţa luminată şi cu minte bărbătească” în mijlocul adunării celor fără de lege zicând:
„Până când, o, împărate, şi voi domni şi sfetnici, care sunteţi rânduiţi pentru îndreptarea legilor bune şi a judecăţilor celor drepte, porniţi mânia voastră asupra creştinilor şi înmulţiţi nebunia voastră, întărind hotarele celor fără de lege şi judecăţile cele nedrepte dându-le asupra oamenilor nevinovaţi, care n-au făcut nimănui strâmbătate?” – de aici se vede că în slujba armatei imperiale fiind şi în cea de stat, se conducea după dreptate.
„Pentru ce-i prigoniţi şi-i chinuiţi pe creştini, silind spre a voastră păgânătate – întru care petreceţi nebuneşte – pe aceia care au învăţat a ţine bine sfânta credinţă? Pentru că idolii voştri nu sunt dumnezei, deci nu vă amăgiţi cu minciunile, căci Hristos este Unul Dumnezeu şi Acela Unul, întru slava lui Dumnezeu Tatăl; şi toate s-au făcut prin El şu cu Duhul lei Cel Sfânt toate s-au alcătuit. Deci ori singuri să cunoaşteţi adevărul şi să vă învăţaţi dreapta credinţă, ori pe cei ce ţin de adevăr ţi de dreapta credinţă nu-i tulburaţi cu nebunia voastră!”
Să asculte Arie, după peste 100 de ani mărturisirea Sf. M. Mc. Gheorghe despre dumnezeirea Fiului şi la fel să asculte şi Macedonie cu cei de un cuget mărturisirea Sfântului despre dumnezeirea Duhului Sfânt. Dar ei n-au vrut să înţeleagă, aşa cum sună o cântare din săptămâna Patimilor: „Dar Iuda, n-a vrut să-nţeleagă”.
La cuvintele Sfântului Gheorghe, Diocleţian cu tot senatul amuţesc. Ca şi cum în Parlamentul României sau cel al Europei s-ar ridica cineva dintre politicieni şi ar spune: „Până când chinuiţi pe creştini cu legile voastre nedrepte şi cu tirania voastră asupriţi popoarele pregătind venirea lui Antihrist? Cunoaşteţi că Hristos este singurul şi adevăratul Dumnezeu, împreună cu tatăl şi cu Duhul în afara Căruia nu este mântuire!”
O, de ar fi avut preşedintele Poloniei şi dreapta credinţă; În afara dreptei credinţe, însă, nu poate fi nici mântuire, nici mucenicie, cu toate sutele de milioane care-l au pe papă drept cap al bisericii. Un alt mărturisitor Gheorghe, Părintele Gheorghe Calciu, în plin regim idolatru comunist, sub Ceauşescu va avea tărie să strige în mijlocul unui popor redus la tăcere: „Nu derâma Biserica Enei, tiranule şi nu construi crâşmă în locul ei, că te va ajunge mânia lui Dumnezeu!” ceea ce s-a şi întâmplat după aproape 20 de ani.
Iar Diocleţian „şedea tăcând, ca un ieşit din minţi sau ca un asurzit de tunet.” Stăpânindu-şi mânia, face semn unuia din dregătorii săi, pe nume Magnenţie să-i răspunfă lui Gheorghe, şi-l întreabă: „Cine te-a îndemnat la o atât de mare îndrăzneală şi grăire?” Răspuns-a sfântul: „Adevărul!” magnenţie i-a zis: „Şi acre este adevărul acela?” Răspuns-a Gheorghe: „Adevărul este Însuşi Hristos, Cel prigonit de voi.” A răspuns Sfântul Gheorghe: „Sunt rob al lui Hristos, Dumnezeul meu, şi spre El nădăjduind, în mijlocul vostru am stat de voia mea, ca să mărturisesc pentru adevăr.” Aceiaşi întrebare pusă de Pilat lui Hristos o vedem aici: „Ce este adevărul” – lumea păgână cu filosofia ei, în faţa Adevărului-Hristos şi a creştinilor.
Se porneşte mare ceartă în acea adunare pe care Diocleţian o opreşte şi încearcă să înduplece pe sfânt la închinarea idolească, dar viteazul îşi menţine mărturisirea.
Diocleţian turbează şi încep chinurile:
scoaterea din adunare cu suliţele – una din suliţe atingându-l i se înmoaie ca plumbul vârful nerănindu-l.
Bătăi la tălpile picioarelor – toate mărturiile noilor mucenici din temniţele lui Carol al II-lea, Antonescu şi comunişti spun de aceste bătăi la tălpi care înnebuneau de durere pe mărturisitor.
O piatră mare îi este pusă pe piept o zi şi îi turteşte pieptul.
Este întins pe o roată sub care erau scânduri cu fiare ascuţite ce i-au sfâşiat tot trupul. În acest chin s-a rugat mai întâi cu mare glas, apoi încet, nescoţând nici un suspin.
Diocleţian crezându-l mort, strigă biruitor: „Unde este Dumnezeul tău, Gheorghe? Pentru ce nu te-a scăpat din munci ca acestea?” şi se îndreaptă spre capişte lui Apolon să-i mulţumească.
Dar se înnoră văzduhul şi Mântuitorul Hristos la străgătul tiranului, îi răspunde lui Gheorghe: „Nu te teme, Gheorghe, căci sunt cu tine!” Şi în temniţele comuniste, pe lângă multe răspunsuri dumnezeieşti spre mântuirea pătimitorilor, amintim răspunsul Maicii Domnului care i s-a arătat în vis mărturisitorului Valeriu Gafencu în închisoarea sanatoriu de la Târgu Ocna zicându-i: „Să nu te temi, să nu te îndoieşti. Biruinţa va fi a Fiului meu!” Un înger strălucitor în vindecă pe Sf. Gheorghe, punând mâna pe el şi zicându-i: „Bucură-te!”.
Sfântul intră în capişte şi la nedumerirea împăratului şi a suitei strigă spre spaima tuturor: „Eu sunt Gheorghe!” lăsându-i în tăcere multă vreme pe toţi.
Iată că şi doi dintre dregătorii curţii, Anatolie şi Protoleon, fiind mai înainte învăţaţi în credinţa creştină, mărturisesc cu glas mare: „Unul este Dumnezeu mare şi adevărat! Dumnezeul creştinilor.” Sunt prinşi şi fără nici o cercetare, scoşi afară din cetate şi tăiaţi cu sabia. Toate acestea s-au întâmplat în cetatea Nicomidia.
Mulţi cred în Hristos, dar de frică nu îndrîzneau să mărturisească. Chiar împărăteasa Alexandra, ffind în capişte a cunoscut adevărul şi voind cu îndrăzneală să mărturisească pe Hristos, a oprit-o eparhul, şi mai înainte de a şti împăratul, a poruncit să o ducă acasă. Dar, Diocleţian n-a vrut să înţeleagă!
Tiranul porunceşte să fie aruncat Sf. Gheorghe într-o groapă cu var nestins şi să fie ţinut acolo 3 zile.
Sfântul se roagă şi după 3 zile este dezgropat şi găsit sănătos şi cu faţa luminată. Dar Diocleţian n-a vrut să înţeleagă! Mai mult îl acuza pe mucenic că scapă cu putere vrăjitorească. Sfântul îi răspunde că, se aştepta după aceste mari minuni să creadă şi împăratul în Hristos dar, văzându-l în aşa înşelare, îl numi ticălos şi nevrednic de răspunsul său.
Un nou chin îl aşteaptă pe mucenic, încălţămintea de fier cu piroane ăncinse în foc. Slăbit de dureri şi rănit la picioare, în temniţă, Sfântul se o noapte lui Dumnezeu, în urma căreia primi vindecare. Dar, Diocleţian n-a vrut să înţeleagă! Ci îl învinui din nou de vrăjitorie pe Sfânt la care acesta îi răspunde: „Cât sunteţi de nebuni! Căci puterea lui Dumnezeu o numiţi farmece şi vă mândriţi cu înşelăciunea deavolească cea fără de ruşine.” Este bătut din nou sfântul peste gură şi peste tot trupul cu nişte vine de boi până la sânge.
Şi pentru că Diocleţian îl învinuia de Sfânt că prin putere vrăjitorească scapă mereu, cheamă un vrăjitor vestit pe nume Atanasie pe care îl puse să prepare două vase cu otravă în urma cărora sau să-l facă supus pe mucenic sau să-l omoare.
Sfântul le bău bucuros pe amândouă şi nepătimind nimic îi aduse pe toţi la împărat, senatul şi pe Atanasie la ieşirea din minţi şi nepricepere. Dar, Diocleţian n-a vrut să înţeleagă!
Până şi un mort înviind Sf. Gheorghe cu rugăciunea, n-a reuşit să-l plece la credinţă pe împărat, mai mult, acesta îi osândi şi pe Atanasie şi pe mortul cel înviat la tăierea capetelor.
Multe alte tămăduiri lucrând dumnezeu prin Sfântul Gheorghe în temniţă şi aducând la mucenicie şi pe un bărbat pe nume Glicherie, căruia Mântuitorul Hristos îi înviase un bou, în cele din urmă, Domnul i se arătă în vis, îl sprijini cu mâna Sa, îl îmbrăţisă, îl sărută şi punându-i o cunună pe cap îi zise: „Nu te teme, ci îndrăzneşte! Căci, iată, împreună cu Mine te vei învrednici a împărăţi. Deci, nu slăbi, că degrabă venind la Mine, cele gătite ţie le vei primi!”
Şi pentru a nimici o dată pentru totdeauna închinarea oamenilor la zei, se mai petrecu o minune: spre bucuria tiranului, Sfântul Gheorghe intră în capiştea lui Apolon, ca şi cum ar vrea să i se închine.
Aici, Sfântul întrebă pe cel neînsufleţit ca pe un viu zicând: „Tu voieşti să primeşti jertfă de la mine ca un Dumnezeu?” Sfântul îşi făcu semnul Crucii iar diavolul ce locuia în idol zise: „Nu sunt Dumnezeu, nu sunt; şi nici unul din cei asemenea mie nu este! Numai Unul este Dumnezeu, acela pe care tu Îl propovăduieşti! Iar noi ne-am depărtat de îngerii ce-i slujesc Lui şi înşelăm pe oamenii cei stăpânoţi de zavistie”. Şi cu un sunet şi cu un glas de plângere ieşit de la idoli, toţi au căzut deodată la pâmânt şi s-au sfârâmat. Vedem aici unde prinde lucrarea înşelării diavoleşti: mai ales acolo unde este zavistie, adică ură şi invidie.
Atunci slujitorii şi mulţi din popor s-au pornit ca nişte turbaţi asupra sfântului, bătându-l şi legându-l, strigând: „Pierde pe vrăjitorul acesta, o împărate! Pierde-lmai înainte de a ne pierde el pe noi!”
Capătă atunci îndrăzneală şi împărăteasa Alexandra care în mijlocul mulţimii strică cu mare glas, zicând: „Dumnezeul lui Gheorghe, ajută-mi, că Tu eşti Unul Atotputernic!”
Turbatul de mânie Diocleţian zise către sfântul: „oare astfel de mulţumire ai dat, pentru mila mea către tine, necuratule om? Oare aşa te-ai obişnuit a jertfi zeilor?” Sfântul Gheorghe răspunse: „Aşa m-am deprins a cinsti pe zeii tăi, o împărate nebun. Ruşinează-te dar de acum, de a-ţi pune nădejdea ta spre nişte zei ca aceştia, care nu pot să-şi ajute nici lor şi care nu rabdă nici venirea de faţă a robilor lui Hristos.”
Apăru şi împărăteasa Alexandra care, căzând la picioarele mucenicului, defăima nebunia tiranului, ocăra pe zei şi blestema pe cei care se închină lor (!) – Contrar sincretismului ecumenist de azi, mieros şi otrăvitor, Alexandra blestema pe închinătorii la idoli. De fapt toţi cei care au credinţe eterodoxe sunt sub blestemul Bisericii, blestem care lucrează şi aici şi dincolo până la întoarcerea lor. Să se ruşineze cei care afirmă despre Biserica Ortodoxă şi cea papistaşă că ar fi „Biserici surori”. Nu sunt surori pentru că nu au acelaşi tată.
Noi avem ca Tată Ceresc pe Mintea care naşte Cuvântul şi purcede Duhul, unica cauză a dumnezeirii, Unicul Izvor.
Papistaşii şi aşa zisa „Biserică” a lor au ca tată pe cineva care nu mai este unicul principiu-cauză a dumnezeirii, prin blestematul concept Filioque. Ori aşa ceva nu există în realitate. Dumnezeul papistaşilor nu există în realitate, capul bisericii lor este papa, omul, la noi e Hristos, Dumnezeu-Omul. Mai bine spus dumnezeul papistaşilor e tatăl minciunii, Satana. Sf. Ap. Pavel spune că este Un Domn, o credinţă, un botez. De aici decurge, adevărul, că catolicii nu sunt botezaţi, sfinte taine nu au, aşadar nici mântuire.
Iată deci, sute de milioane de oameni care zic ei, cred în Hristos dar nu au nici o legătură cu El, fiind lipsiţi de mântuire prin schismă şi erezie, o durere înfricoşătoare, sporită din păcate chiar de „ortodocşii” ecumenişti care îi întăresc în rătăcire prin falsa dragoste ecumenistă.
Împărăteasa Alexandra, împreună cu Sf. Gheorghe primesc din partea luzi Diocleţian hotărâre de moarte:
„Gheorghe cel rău, care a mărturisit că este galilean şi a hulit mult asupra zeilor şi asupra mea, împreună cu Alexandra, împărăteasa mea, care s-a amăgit de vrăjile lui şi cu asemenea nebunie a ocărât pe zei, poruncesc să fie tăiaţi cu sabia.”
Împărătesei Alexandra îi ia Dumnezeu sufletul înainte de execuţie şi înainte de a fi tăiat, ridicându-şi glasul s-a rugat în acest chip: „Bine eşti cuvântat, Doamne, Dumnezeul meu, că nu m-ai dat spre vânare dinţilor celor ce mă căutau pe mine şi m-ai veselit pe vrăjmaşii mei, că ai izbăvit sufletul meu ca pe o pasăre din cursa vânătorilor! Auzi-mă şi acum, Stăpâne, şi stau înaintea robului Tău în ceasul acesta de la sfârşit şi izbăveşte sufletul meu de meşteşugirile stăpânitorului celui din văzduh, al vrăjmaşului celui mare şi al duhurilor celor necurate. Şi să nu le socoteşti păcatul celor ce au greşit împotriva mea, întru neştiinţa lor, ci iertare şi dragoste arată-le lor, ca şi aceia, cunoscându-Te, să căştige parte în Împărăţia Ta, împreună cu aleşii Tăi. Primeşte şi sufletul meu, împreună cu cei ce bine Ţi-au făcut din veac, trecând cu vederea toate greşelile mele cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Adu-ţi aminte, Stăpâne, de cei ce cheamă numele Tău, Cel cu mare cuviinţă, că binecuvântat şi preamărit eşti în veci. Amin.”
Dumnezeu-Tatăl Fiul şi Sfântul Duh – pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Salem ale Sf. M. Mc. Gheorghe, purtătorul de biruinţă, să ne învrednicească şi pe noi de biruinţa Sa asupra omului nostru cel vechi şi asupra ispitelor de tot felul, sî ne dea bună mărturisire şi răbdare până la sfârţit, ca să ne mântuim şi noi. Amin!
