Marxistul George Călinescu
Cam acum un an şi ceva, auzind numai laude la adresa autorului, am vrut să îmi cumpăr Istoria literaturii române de la origini până în prezent a criticului literar George Călinescu (1899-1965). La momentul respectiv, tata m-a oprit şi mi-a spus că este „o mare porcărie” şi că „nu merită”. Peste puţin timp, aveam să îmi dau seama de ce, începând să citesc cartea la sala de lectură a bibliotecii. După o parcurgere atentă, mi-am dat seama că ascultarea de părinţi e sfântă şi că tata avea, ca tot timpul, dreptate. Voi explica şi de ce:
George Călinescu ştia să aplice cu succes metoda istoricului evreu comunist Roller, bazată pe citate trunchiate, lipsite de context, uneori modificate în favoarea sa, pe omisiuni totale, pe afirmaţii fără o argumentare solidă, făcută „din mers”, prin care să poată păcăli cititorul neavizat sau cititorul uimit de limbajul întortochiat şi care nu transmite nimic clar.
Folosind aceste metode perfide, toţi membrii curentului gândirist şi în general toţi scriitorii noştri naţionalişti sunt acum reorientaţi de către Călinescu. Dacă ei au avut o trăire românească şi ortodoxă puternică, pe care au afirmat-o continuu prin opera lor, de ce George Călinescu răstălmăceşte sensul şi scopul operelor marilor noştri scriitor naţionalişti? Pentru că altfel nu mai trăia şi nu mai avea pâinea asigurată de Partid, după 1944 devenind un colaborator devotat al comuniştilor, în totală contradicţie cu oamenii pe care în Istoria Literaturii Române îi compromite prin crase minciuni, oameni precum Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu şi alţii care au preferat temniţa comunistă şi moartea în schimbul trădării de Biserică şi Neam pentru o viaţă mai „bună”.
Astfel, Aron Cotruş care a excelat prin ataşamentul său extraordinar faţă de cauza naţională a românismului şi prin lupta împotriva politicii periculoase a expansiunii spiritului european, este pus laolaltă cu Eugen Lovinescu, care a fost aspru criticat de contemporanii săi pentru atitudinea sa exclusivist europeană, acesta crezând că doar o cultură ne-românească poate să ne asigure trăinicia. Ei, domnule Lovinescu, dacă ai vedea ce au făcut comuniştii şi ce fac acuma europenii din noi, ţi-ai retrage cuvintele!
Marelui Simion Mehedinţi, directorul Convorbirilor literare între 1907 şi 1923, „vinovat” de crearea unor scriitori mult peste talia istoricului nostru literar şi de deschiderea unui drum autohton în critica literară, de care Călinescu este străin, abia i se acordă jumătate de pagină, pe când Eugen Lovinescu are zece pagini! Simion Mehedinţi, marele savant care a fost fugărit de comunişti toată viaţa acum este fugărit şi din Istoria literaturii după tovarăşul Călinescu.
Ion Barbu şi Dan Botta sunt încadraţi (foarte prost) în dadaism şi avangardism, lături de pro-europenii, anti-naţionaliştii şi anti-ortodocşii Tristan Tzara şi Victor Brauner (evrei) care au fost mentorii Dadaismului şi Avangardismului în România, curente apărute din gândirea „iluminată” a revoluţiei Franceze de la 1789, eveniment de la care a început descompunerea organică a societăţii prin promovarea unei politici anti-populare, bazate pe anti-tradiţionalism şi ateism militant.
În tradiţionalism, anti-comunistul şi ortodoxul mărturisitor Radu Gyr, care în timpul regimului comunist se bucura de... închisoare, este pus la un loc cu scriitorul pro-comunist Zaharia Stancu, ale cărui cărţi erau traduse şi editate în tot spaţiul de influenţă sovietic şi se bucura de o apreciere extraordinară din partea Partidului Comunist.
Pentru autorul Istoriei Litaraturii Române, Nae Ionescu, teoreticianul trăirismului şi primul filozof modern ortodox, este sofist (deşi anti-sofist – n.n.), balcanic şi violent, Mircea Eliade obsedat sexual, Emil Cioran un tânăr exaltat şi simpatic naţionalist, iar Dragoş Protopopescu este fără cultură.
De Mircea Vulcănescu sau de celebra grupare Iconar, de origine bucovinească, care gravita în jurul lui Mircea Streinu şi a lui Gheorghe Racoveanu, de Haig Acterian (primul shakespearolog român), de criticul Ovid Caledoniu, de Radu Dragnea, Ion Şiugariu sau Ion Chinezu, vedem că dl. Călinescu nici nu a auzit, deşi erau cu toţii cei mai respectaţi oameni ai literaturii române interbelice, pe când George Călinescu era un neica-nimeni, nerecunoscut de contemporanii săi, care după ce i-a văzut cenzuraţi de regimul antonescian sau întemniţaţi de comunişti, şi-a permis să arunce în ei cu veninul urii şi al invidiei sale viscerale, răzbunându-se astfel pe cei care nu i-au ridicat în slăvi inepţiile literare.
Pe ce criterii ştiinţifice se bazează această categorisire anapoda? Niciunul, înafară de criteriul specific comunist al compromiterii unui om prin reducerea lui de pe poziţia de luptător anti-comunist în promotor al comunismului. Unde nu a funcţionat reeducarea şi sucirea minţii, a mers reeducarea poporului prin cărţi mincinoase şi metode rolleriene.
O mare parte a invidiei se datorează mai ales nerecunoaşterii de către societatea românească a studiului său, Opera lui Mihai Eminescu, apărută în mai multe volume începând cu 1934, fiind mult depăşită de munca titanică a redacţiei junimiste a revistei Convorbiri literare, care în perioada 1939-1944 cât a fost sub conducerea criticului Ilie Torouţiu, şi-a închinat toată activitatea descoperirii adevăratului geniu eminescian. Probabil că pe Călinescu l-a deranjat adevărul despre Eminescu: că era ortodox în credinţă, naţionalist în trăire şi politică, îndrăgostit în plan sentimental, istoric, economist şi filosof în preocupare şi un adevărat publicist român. Călinescu a creat un Eminescu monstruos, pantheist şi păgân, cu influenţe hinduse, în căutare de împlinire sexuală, european în orientare politică şi devotat în filosofie lui Kant şi Shopenhauer.
Concepţia lui despre Eminescu şi contemporani, precum Nichifor Crainic şi toţi cei amintiţi mai sus, o regăsim la criticul literar de origine evreiască Constantin Dobrogeanu-Gherea (pe numele real, Nuhăm Solomon Katz), care a activat în România ca agent comunist, trimis de la Moscova, pentru a propaga ideile lui Marx şi Engels în România. Mentorului său comunist, Călinescu îi dedică patru pagini în care se bucură de cum profesorul său îl compromite în stil drăcesc pe Eminescu, negând orice sensibilitate.
Mai trebuie să adugăm că agentul sovietic şi criticul Zigu Ornea (1930-2001, pe numele real Orenstein) s-a implicat intens în reeditarea Istoriei Literaturii Române a confratelui comunist George Călinescu, pentru a falsifica după modelul lui Roller, cât se poate de bine istoria adevărată a literaturii române.
Vom continua printr-o serie de acuze ale „marelui” George Călinescu, la care vom răspunde curajoşi, trecând peste stângăcia tinereţii noastre:
Călinescu: „Deşi Nichifor Crainic vorbeşte de revelaţie, de universalitatea bisericii şi de alte astfel de puncte ale corectei ortodoxii, antiraţionalismul său (prin care se opune tradiţionaliştilor francezi thomişti) duce la un panteism de formă germanică, străin de esenţa ortodoxiei”.
Noi: Cu alte cuvinte, G. Călinescu ar vrea să spună despre Credinţa Ortodoxă că dacă aceasta nu ar fi raţionalistă, adică nu ar treace totul prin filtrul uman şi defect, şi nu L-ar elimina pe Dumnezeu, ar ajunge la un pantheism naturalist (politeism) de tip german. Deci „teologul” Călinescu face ecuaţia Ortodoxie + Dumnezeu = pantheism. Adică în viziunea acestui „strălucit”, noi, ortodocşii, ne închinăm la iarbă şi ciuperci. Călinescu militează practic pentru scoaterea lui Dumnezeu din credinţa noastră, adică pentru instituirea ateismului.
Călinescu: Crainic spunea: „Doctrina spiritualistă cuprinzând în amploarea ei fără egal cele două elemente ale vieţii, ţinând seamă prin urmare de cele două naturi ale aceleiaşi realităţi, e doctrina naţionalismului creştin.”
Noi: Cele două naturi sunt reprezentate de duh şi materie, doctrina spiritualistă a lui Crainic rezumându-se în citatul „pământ naţional, cer comun”, oferind Europei o invitaţie de întoarcere la Ortodoxie, militând pentru păstrarea specificului naţional, care este emanaţie a spiritului, transpusă parţial în materie prin cultură, şi adoptarea unui cer comum, metafizic, care să fie Biserica Ortodoxă, în care fiecare neam îşi păstrează caracterul naţional. Călinescu din „apărător” al dreptei-credinţe, începe acum cu ameninţări:
Călinescu: „Dacă însă biserica tolerează franciscanismele şi ideea comună că natura e imaginea divinităţii, oficial pentru motive temeinice ea socoteşte natura numai ca un efect al păcatului şi ca un loc de ispăşire, căreia nu se cade să i se dea nicidecum valoarea unei desfăşurări continui a spiritului.”
Noi: Natura este creaţia lui Dumnezeu. Pământul, Soarele, Luna, stelele, apa, plantele şi animalele au fost creeate toate înaintea căderii omului în păcat. Nu înţelegem de ce Călinescu vede natura ca efect al păcatului. Să fie el, oare, ereziarhul, creatorul unei religii ecologist-comuniste?
Călinescu: „Eroarea panteistă a lui Valentin şi a tuturor emanatiştilor a fost combătută aprig de părinţii bisericii. Acest raport dovedeşte că Nicifor Crainic nu se împiedică în minuţii teologice şi trece repede la construcţia sistemului său care e în fond o politică.”
Noi: Despre „panteismul” lui Crainic, părintele Dumitru Stăniloaie afirmă: „vede în aceasta pe Dumnezeu ca un fel de ultimă esenţă a tuturor. Dar din caracterul personal în care prezintă pe Dumnezeu în mod explicit ca persoană, se poate vedea că esenţa de care afirmă el că este fundamentul tuturor, este energia necreată a lui Dumnezeu, în care e prezent El însuşi ca Persoană, după învăţătura ortodoxă. Graţie acestei învăţături, Dumnezeu e prezent în toate, fără să se confunde cu ele.” Aţi înţeles domnule Călinescu?
Călinescu: „În tendinţa de a fixa adversari, gânditorul decretează marxismul ca un izvor de „ură titanică împotriva creştinismului”. Judecând faptele foarte senin, constatarea nu se verifică. Marxismul, ca şi toate doctrinele de mentalitate evreiască, în unanimitate universaliste, păcătuiesc printr-o exagerare a ideilor de caritate şi de umanitate pe deasupra instituţiilor statale.”
Noi: Constatăm cu stupoare că dl. George Călinescu nu a citit Manifestul Partidului Comunist, în care Karl Marx şi Frederich Engels vorbesc cu o ură satanică împotriva creştinismului, declarându-i război de moarte. Dacă Marxismul care caracter caritabil şi umanitar, cum se explică faptul că a omorât prin instituţiile sale statale 350 de milioane de oameni, din care 300.000 de tineri în închisorile comuniste din România, 1,2 milioane în deportarea populaţiei româneşti din Basarabia şi alte sute de mii în războiul URSS împotriva României, plus cele două milioane de arestări din România în perioada 1944-1989?
Călinescu: „Marxismul înţelege să refacă comunitatea primitivă creştină până la anularea firescului egoism individual şi naţional şi să aplice în primul rând principiul milei şi al păcii până la abandonarea orcărei rezistenţe.”
Noi: Marxismul, autodeclarat duşmanul de moarte al creştinismului, de fapt înţelege să distrugă comunitatea creştină şi să îşi impună filosofia antropocentristă şi egocentristă de natură atee şi materialistă. Dar pentru George Călinescu, comunismul este capabil de milă şi pace smerită. Revenim: de ce este atunci, comunismul, cel mai ucigaş sistem politic din istoria omenirii?
Călinescu: Evreul în genere face apel la unitatea creştinilor, punându-le în vedere universalitatea religiei, e un semn că între doctrinele marxiste şi creştinism nu e prea mare distanţă.
Noi: Nu înţelegem cum iudaismul, care este o religie naţionalistă, în care pot crede doar evreii, poate da universalitate Creştinismului. Nu înţelegem nici cum între marxism, care este duşmanul de moarte al creştinismului, şi creştinism nu poate fi diferenţă...
Călinescu: Adevărat este că dacă comunismul nu e pentru Nichifor Crainic antireligios, el atinge însă „instinctul de familie, instinctul de proprietate, instinctul de patrie” care fac parte „integrantă” întradevăr din natura omenească.
Noi: De ce opera lui Crainic este atunci anti-comunistă, pornind tocmai de la atacul pe care comuniştii îl dau Bisericii? Aici Călinescu, deşi marxist convins, recunoaşte doar faţă de noi, ca să ne dea impresia că nu e aşa comunist, ceea ce comuniştii nu recunosc ca valoare: familia, proprietatea privată, patria.
Călinescu: Împreună cu teologii creştini, gânditorul împacă spiritualul cu secularul, printr-un stat etnocratic creştin, autoritar, călăuzit de rege, prin mijlocirea românilor „neaoşi”. Concepţie interesantă, valabilă din multe puncte de vedere, dar în care se lasă în mod discret deschise unele probleme. Români „neaoşi” înseamnă oare români prin „rasă”? S-ar părea că da. Totuşi într-un loc al proiectului de constituţie creştină se respinge numai minoritarul „neasimilat”, iar în altă parte se vorbeşte de proporţionalitate.
Noi: Să fim cinstiţi, xenofobia nu este ura de străini. Fobos în greacă înseamnă frică. Xenofobul este cel cu frică de străini. Crainic avea frică – adică paza cea bună – când venea vorba de străini, ştiind că venind cu capital din locurile de origine şi neavând dragoste pentru acest pământ pe care noi îl apărăm şi îl muncim de mii de ani, străinii prin economie şi cultură pot afecta viaţa fiinţei româneşti. Perşii, romanii, avarii, pecenegii, goţii, hunii, cumanii, turcii, tătarii, mongolii şi toţi barbarii, inclusiv barbarii moderni, sovieticii, au venit peste noi, ne-au arătat „milă şi pace” prădându-ne ţara. Românul e xenofob din naştere, pentru că de sute de ani a fost sub un continuu atac din exterior. Mai nou străinii (italieni, greci, germani, evrei, arabi, chinezi sau ce-o mai fi), cu acelaşi capital, vin să ne stoarcă prin bani, să ne robească şi să ne cumpere, mai ales prin bănci şi, de ce nu, prin împrumutul „salvator” de la FMI.
Călinescu: În special Nichifor Crainic apasă asupra ortodoxiei: „Noi vrem substanţa acestei biserici amestecată pretutindeni cu substanţa etnică”. Oriunde gânditorul nu găseşte „preocupare de biserică”, neagă calitatea spiritualităţii româneşti.
Noi: Şi Crainic are perfectă dreptate! Petre Ţuţea a demonstat timp de 2-3 ore într-o conferinţă că „istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor este egală cu zero”, iar Simion Mehedinţi a arătat preabine în Creştinismul românesc că Biserica este centrul vieţii româneşti, pentru că poporul nostru s-a născut ortodox. Tot ceea ce nu este ortodox nu este bun pentru neamul nostru, chiar dacă poartă amprenta românismului. Un exemplu edificator este Mişcarea Ardeleană (sec. XIX; membri: Samuel Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Inocenţiu Micu Klein ş.a.) care era de orientare catolică şi deşi lupta pentru independenţa românilor faţă de Viena (Imperiul Austriac), lupta pentru supunea lor faţă de Roma şi integrarea lor în marele Imperiu Catolic, care de veacuri nu a făcut decât să lupte pentru dezbinarea românilor. Alt exemplu este „românismul” ateu, promovat de comuniştii aşa-zis „naţionalişti”, care ne-a adus în această criză identitară de la început de secol XXI.
Călinescu: Nu-i greu să se vadă la Nichifor Crainic ticul de cugetare al lui Ibrăileanu, al lui Gherea.
Noi: Ticul de cugetare al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, care este unul ateu şi marxist îl porţi tu, domnule Călinescu, nicidecum Nichifor Crainic!
Călinescu: El nu caută a stabili pe cale pozitivă care sunt notele specificului naţional, ci, determinându-le cu mijloace speculative, le impune artistului.
Noi: Crainic nu impune nimic. El ne arată ceea ce suntem de fapt cu adevărat: români şi ortodocşi, nu marxişti şi panteişti cum ar dori Călinescu.
Călinescu: Crainic îşi caută formalismul în poezia „Doamne miluieşte”.
Noi: Călinescu nu s-a putut lua de poeziile cele mai strălucite ale lui Nichifor Crainic, pe care nu îndrăzneşte să le reproducă, aşa că alege o poezie mai mică, dar care îşi păstrează trăirea prin cererea repetată pe care o face Crainic lui Dumnezeu, pentru a-l ajuta pe rege: „Doamne miluieşte-l pe rege”. Călinescu, care este ateu, nu înţelege de ce Crainic cere ajutorul lui Dumnezeu.
George Călinescu, fără niciun fel de bază teologică, militând pentru ateism printre multe altele, se amestecă în probleme de simplă teologie, ajungând la limita dintre idiot şi ridicol. Pe lângă lipsurile lui mari în materie de istorie a Bisericii şi dogmatică elementară, regăsite în acuzarea Bisericii Ortodoxe de ... greşelile catolicilor, în luarea în derâdere a ideii de botez pentru evreii necreştinaţi şi alte probleme teologice, face o întreagă campanie marxismului, făcându-l pe Crainic marxist în încercarea de a-i distruge personalitatea. Dacă nici comuniştii nu au reuşit în 15 ani de bătăi, torturi şi tratament inuman să-l distrugă pe Nichifor Crainic, nu vei reuşi nici tu, George Călinescu! Pentru că noi, tineri şi flămânzi de Crainic, nu ne uităm profesorul, de aceea îi şi apărăm amintirea vie!
Nicolae Manolescu: Crainic (...) îşi merita soarta!
Este timpul să trecem la altă istorie a literaturii române, a criticului Nicolae Manolescu , care se intitulează a fi „critică”.
Manolescu consideră că Lucian Blaga se menţine în cadrul gândirismului pe axa proprie a magicului şi a religiozităţii, fără să se degradeze în clişeul ortodoxist. Criticul acuză mai apoi tradiţionalismul că „împrumută din folclor până şi procedeul autohtonizării subiectelor.” Vasile Voiculescu şi Nichifor Crainic sunt deposedaţi de titlul de inventatori pentru popularea satelor cu fiinţe angelice, dar nu se arată şi cine ar fi inventatorii de drept.
Eugen Loveniscu apare la Nicolae Manolescu ca un fel de Făt-Frumos european cu steaua raţionalismului maiorescian în frunte, care luptă împotriva obscurantismului promovat de „fundamentalistul Crainic” şi colegii săi prin autohtonism şi legionarism, care „descinse din Hasdeu şi încurajate de Pârvan, vor crea ortodoxismul şi naeionescianismul”.
Deşi la începul prezentării operei lui Ion Pillat, poetul este lăudat, după doar câteva rânduri i se impută că „împrumută principalele clişee ortodoxiste” de la Crainic şi Radu Gyr. Nu i se iartă nici că a fost orientat spre gândirism, criticul vorbind în mod sarcastic despre meritul pe care Ion Pillat îl găseşte revistei Gândirea, graţie căreia „pericolul de deznaţionalizare, de înstrăinare de pământ şi neam a poeziei române a fost îndepărtat”.
Mai departe, în viziunea lui Manolescu, clişeele ortodoxismului trec la Voiculescu, Gyr şi Crainic. Criticul susţine afirmaţia lui George Călinescu, care „foarte sever şi exact”, numeşte aceste poezii ca fiind „neaoşe şi insipide”.
Blaga îi devine superior lui Cranic, pentru că „nu doar anticipează gândirismul lui Crainic, dar se desparte încă de la început de el.” Atunci, de ce Lucian Blaga a fost un mare şi constant colaborator al Gândirii? Manolescu are dreptade doar când observă diferenţa în credinţă dintre Crainic şi Blaga, primul fiind un ortodox-trăitor, care mergea pe linia corectă a Bisericii, iar al doilea, deşi mare, dintr-un misticism prost înţeles, a căzut în erezie, denaturând imaginea lui Hristos în opera sa prin prisma zalmoxianismului, Nichifor Crainic încercând să-l readucă pe linia înţelegerii corecte a persoanelor Sfintei Treimi.
Culmea, N. Manolescu îl înţelege pe Ion Barbu, mai bine decât Ion Barbu însuşi se înţelegea sau cum îl vedeau contemporanii săi. Manolescu îl înţelege ca având un „recul spre păgânătate” şi un primitiv anticapitalist, nutrite parţial din parnasianism, preocupat de secta bogumililor, din a cărei erezie face apologia Mişcării Legionare. Întâlnim la critic aceleaşi clişee (dacă tot ne place să vedem clişee) ca la George Călinescu: orice preocupare pentru alte credinţe e văzută ca o trădare a Ortodoxiei, criticii uitând că nu poţi apăra Ortodoxia dacă nu cunoşti şi rătăcirile păgânilor sau ale ereticilor. Mai departe, apare clişeul transformării scriitorilor în mici marxişti, mini-socialişti sau lili-comunişti, ori măcar anti-capitalişti pentru a „demonstra” absurditatea că toţi erau comunişti. Având în vedere legionarismul trăit la maxim al lui Ion Barbu, putem afirma ca şi contemporanii lui că este ortodox şi naţionalist, în gândirea economică anti-comunist, dar şi anti-capitalist, prin urmare Ion Barbu fiind un adept al distributismului în economie, idee aplicată pentru prima dată în lume în cadrul sistemului micro-economic al Mişcării Legionare, denumit „Comerţul legionar”.
Manolescu nu se sfieşte să spună despre predecesorul său la „catedra” criticii pro-comuniste, George Călinescu, că pe Crainic îl detesta „apoi cu tot atâta înaripare stilistică”. Deci Călinescu manifesta o ură „cu stil”, poate chiar „cool”, având în vedere angrenarea sa în curentul comunist, de care Nicolae Manolescu nu este străin, dar în articolul nostru vorbind doar de războiul criticii oficiale împotriva lui Crainic, nu ne vom referi la crezul politic al domnului Manolescu, pe care l-a schiţat într-o serie de articole, domnul Victor Roncea.
Vorbim de crez politic şi iată că apare din nou un alt clişeu comunist, anume minimalizarea sau negarea trăirii şi a operei unui scriitor, în raport cu reperele sale. În acest caz, negarea poeziei ortodoxe şi naţionaliste a lui Crainic în raport cu Ortodoxia şi Neamul Românesc: „Un poet veritabil mistic nu există la Gândirea: e vorba numai de un stil în care Iisus, îngerul, heruvimul apar la tot pasul, coborâţi într-o realitate obişnuită, mai puţin din nevoia de a face din ei mari simboluri religioase şi mai mult dintr-un instinct al decorativului, al caligraficului. Ortodoxismul este totuşi mai programatic decât orice tradiţionalism. Dar între program – cu ambiţia de a identifica în ortodoxie o dimensiune a spiritualităţii româneşti, uzând şi abuzând de noţiuni ca etnic, rasă – şi poezie, distanţa e destul de mare – şi, de exemplu, ortodoxismul lui Nichifor Crinic, ideologul Gândirii, e în poezie (de alfel, fără valoare) aproape inexistent.”
Ne amuză că Nicolae Manolescu nu ştie totuşi cine este ideologul Gândirii, deoarece mai sus afirma despre Crainic că este ideologul Gândirii, iar în altă parte vorbea fie de Lucian Blaga, fie de Adrian Maniu, ca precursori şi vizionari înaintea lui Crainic, ai curentului gândirist.
Scriitorul evreu Felix Aderca (1891-1962) este lăudat pentru „formulări care ar fi devenit celebre dacă nu rămâneau îngropate în paginile revistelor: lirica ortodoxistă este o „poezie cu potcap” ...” şi apărat pentru acuzele venite din partea lui Nichifor Crainic care îl face „cobe raţionalistă” şi Petru Marcu-Balş (adică Petre Pandrea înainte să devină trădător de Neam şi Ortodoxie) care îl numeşte „venetic”, aceste acuze (neinjurioase) fiind aduse gazetarului Felix Aderca pentru atitudinea sa proeminent anti-ortodoxă, fiind un aprig prigonitor prin articole şi activitate al Bisericii Ortodoxe.
Ne bucurăm că Nicolae Manolescu nu a făcut precum George Călinescu care l-a uiat (a se citi „şters”) pe Ion Chinezu (1894-1966) din Istoria Literaturii Române. Ne bucurăm iarăşi că prestigioasa revistă Gând românesc, condusă de criticul arderean Ion Chinezu este recunoscută de Manolescu ca fiind „cea mai serioasă publicaţie interbelică de la Cluj”, care „după ce Gândirea, înfiinţată tot acolo în 1921, luase drumul Capitalei şi devenise purtătoarea de cuvânt a ortodoxismului lui Nichifor Crainic”. De aici nu ne mai bucurăm şi îi spunem domnului Manolescu că revista Gândirea nu era purtătoarea de cuvânt a lui Crainic, el fiind propriul său purtător de cuvânt, care s-a făcut mai ascultat şi citit prin conferinţe şi cursuri decât prin revista care şi aşa avea un tiraj mic şi nu era accesibilă tuturor. Există o diferenţă între Crainic care tratează probleme complicate de teologie şi politică în Gândirea sau în cursurile pentru anii terminali ai facultăţii şi Crainic care vorbeşte în faţa mulţimii eterogene, pe înţelesul tuturor, ca la conferinţa „Tineretul şi creştinismul.” De asemenea, Nichifor Crainic nu are un ortodoxism propriu, adică nu este individualist în credinţă ca protestanţii, ci crede în sfinţenia, sobornicitatea şi apostolicitatea Bisericii Ortodoxe.
Vorbind despre Mircea Eliade, după ce oferă despre istoricul religiilor doar citate incriminatoare, Manolescu îl face pe Crainic „convertit la demagogia comunistă” şi din această poziţie de convertit este acuzat că nu a reacţionat în lumea academică americană şi europeană împotriva lui Eliade, pentru ca acesta să fie probabil pedepsit pentru activitatea sa legionară din tinereţe şi o presupusă „atitudine antisemită”. Nu înţelegem cum de Crainic ar fi putut interveni „în lumea academică americană şi europeană” dacă în perioada comunistă a trecut prin închisorile comuniste (1947-1962) şi după eliberare a fost sub atenta supraveghere a Securităţii.
Este luată în derâdere atitudinea critică din punct de vedere creştin pe care a avut-o Crainic la adresa romanelor Isabel şi apele diavolului, Întoarcerea din Rai şi Huliganii, dar este lăudată critica violentă a lui E. Lovinescu şi G. Călinescu. 859 Crainic este declarat de Manolescu „puritan” pentru critica adusă nuvelei Domnişoara Christina, în care apar scene de necrofilie, pedofilie, lesbianism, sado-masochism şi vampirism sexual, dar Eugen Lovinescu şi George Călinescu nu sunt puritani! Câtă ipocrizie!
Spre finalul activităţii lui Nichifor Crainic, în Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu, vorbind de perioada de arestări şi cenzură impusă de comunişti după 1944, prin care ţara a fost aspru robită, spune despre marele gândirist că „îşi merita soarta”! Pe scurt, criticul îi transmite marelui Nichifor Crainic un mesaj de genul: Aha! Te-au prins comuniştii! După ce te-am fugărit în propriul trecut imaginar, prin toată Istoria critică a literaturii române şi te-am făcut ortodoxist clişeist, fanatic, legionar, fascist, poet fără valoare, fără gust ... în sfârşit am scăpat de tine! Ha!
Enciclopedia Britannica şi Wikipedia
Ca să fie războiul complet, Enciclopedia Universală Britannica şi Wikipedia (două surse de informare scrise de străini inepţi care nu au nicio cunoştinţă despre istoria, cultura şi literatura noastră) nu uită să ne arate că Nichifor Crainic, pentru o trăire românească autentică, merită atributele de: fascist, elogiator al lui Mussolini, rasist, antisemit, xenofob, controversat, rasist, radical etc. etc.....
Indiferent de atacurile şi de interpretările eronate pe care diverşi critici precum George Călinescu, Eugen Lovinescu şi Nicolae Manolescu le expun în istoriile literaturii române, indiferent de crasele falsificări făcute, indiferent de informaţiile furnizate prin Wikipedia, Enciclopedia Britannica sau de alte surse de informare viciate, le transmitem tuturor, că nouă, generaţiei neaşteptate, nu ni-l va lua nimeni din inimă şi din gând pe profesorul nostru, Nichifor Crainic!
