Naţionalism şi patriotism

Fiindcă se foloseşte de mai bine de douăzeci de ani noţiunea de „dreapta” în mod cu totul greşit, credem că ar trebui să încercăm o clarificare asupra acestei chestiuni. Se spune, de exemplu că partidul liberal este de dreapta sau, şi mai hilar că partidele social democrate ar aparţine dreptei româneşti. Totodată se folosesc tot felul de argumentaţii care să susţină apartenenţa la dreapta a unui partid politic. Luându-le pe rând, toate formaţiunile politice de după schimbarea regimului Ceauşescu, aparţin comunismului acelei perioade. Sunt urmări ale dezorganizării regimului politic de dinainte de 89. Începând cu frontul „salvării” „naţionale” şi încheind cu încercările de a construi partide politice de zilele acestea – mă refer la şmecheria televizivă Diaconescu-Băsescu - toţi conducătorii şi guvernanţii statului au fost şi sunt de stânga. Toţi. Ceea ce vrem să spunem din capul locului este că din perioada interbelică şi până astăzi nu a mai existat nici un partid de dreapta. Dar pentru a ne înţelege trebuie să răspundem la întrebarea: ce înseamnă dreapta în politică? Dreapta în politică – într-un singur cuvânt - înseamnă naţionalism. Şi, de aici, se deschide o altă cutie a pandorei, ca urmare a faptului că şi acest termen este greşit înţeles şi folosit. Cu alte cuvinte o nouă întrebare: ce înseamnă naţionalismul?

O confuzie care a făcut carieră, prin promovarea asiduă de către mass-media: naţionalism – patriotism. Ca urmare aşa a pătruns în minţile românilor. Imediat după 89 s-au ridicat multe voci care au arătat care era cea mai grozavă primejdie pentru români: naţionalismul. De ce? Pentru că aceia care ne avertizau prezentau naţionalismul ca pe cel mai mare rău care se putea abate asupra noastră. Mai mult, răul comunismului a fost – susţineau aceşti, pe atunci, necunoscuţi – tocmai naţionalismul. Era momentul declanşării unei lupte inutile şi total sterile a europeniştilor contra aşa zişilor naţionalişti. În traducere corectă era de fapt debutul luptei europeniştilor antiromâni împotriva patrioţilor din timpul lui Ceauşescu. Această luptă a durat cu maximă amploare până la sfârşitul partidului comuniştilor patrioţi care s-a numit România Mare. Ceilalţi comunişti fie s-au afirmat ca atare de la început – pentru ca mai apoi să ascundă meschin şi hoţesc acest lucru, este cazul lui Ion Iliescu şi a celor din jurul său -, fie s-au transformat dintr-o dată în „oameni sau partide de dreapta”. Dar să revenim. Diferenţa fundamentală între patriotism (care înseamnă iubire de stat, de patrie, de teritoriu şi de limbă) şi naţionalism constă în conştiinţa şi trăirea apartenenţei la neamul românesc, adică mai întâi la credinţa românilor şi apoi la limba românilor (prin limbă se înţelege cultura românilor). Aceasta nu se face pentru a deveni sau nu om politic (de altfel termenul de „naţionalism” este explicat limpede de către Radu Gyr, în AXA de faţă, la pagina 19). Ori, tocmai această trăire a lui Hristos Dumnezeul şi Mântuitorul românilor a lipsit şi lipseşte întregii clase politice româneşti. Personal fiecărui om care practică politica şi, în consecinţă, întregii politici româneşti. Acest lucru apare cu claritate, dacă analizăm legile după care funcţionează actualmente statul român – legi anticreştine şi, în cel mai bun caz, necreştine.

România fără conducători

Din perspectiva clasei conducătoare (nu spunem politică), lucrurile sunt foarte clare în România, deşi nu sunt acceptate decât sub un fel de formă anecdotică: după decembrie 89, au fost înfiinţate mai multe partide politice care nu erau – şi nu sunt – altceva decât forme noi de organizare ale liniilor secundare aparţinând comunismului de dinainte de 89. Am mai spus-o: toate partidele politice, toate guvernările şi toţi preşedinţii României din ultimii 20 de ani aparţin comunismului, însă unui comunism care nu a putut şi nu poate suporta nici măcar rigoarea impusă de sistemul predecesor, pe care tocmai din această cauză l-au ucis. Lucrurile afirmate aici sunt exacte. Mai mult: toţi marii oameni de afaceri sunt cei care au furat venitul naţional şi l-au împărţit între ei în prima clipă după ce lovitura de stat din decembrie a reuşit – tocmai din acest motiv a trebuit să moară Ceauşescu în felul în care s-a întâmplat, iar Direcţia V a securităţii trebuia distrusă. Şi a fost distrusă. Ceea ce este fundamental în înţelegerea acestor lucruri este că toţi complotiştii aparţin de fapt perioadei comuniste de dinaintea lui Ceauşescu, cu alte cuvinte aparţin comunismului cominternist – este important, fiindcă opoziţia creată în interiorul comunismului, după lovitura de stat, pare de neînţeles. Tocmai de aici îşi trage sensul: opoziţia între comuniştii cominternişti (alungaţi din structurile puterii de însuşi Ceauşescu – vorbim despre ei înşişi, ca în cazul lui Saul Brukner, cunoscut sub numele de Silviu Brucan sau despre fii, nepoţii sau fraţii lor: Petre Roman, Vladimir Tismăneanu, Mircea Geoană şamd) şi comuniştii patrioţi, „autohtonii” (care au pierdut partida). Astfel, noua organizare de după uciderea lui Ceauşescu – acesta este punctul de referinţă – nu există. În mod normal, cei care au complotat au devenit oamenii politici, oamenii de afaceri şi oamenii de cultură cei mai reprezentativi. Dar nu pentru România ci pentru ei înşişi. Din acest punct de vedere România este egală nu cu românii, ci cu aceşti mari oameni „politici”, „de afaceri”, „de cultură”. Dar, la fel de important, complotul s-a făcut la iniţiativa şi cu sprijinul forţelor din afara statului. Diferite organizaţii (secrete sau discrete), organisme şi state au alimentat şi susţinut lovitura de stat. Tot aceştia au pus, încet-încet ordinea în statul român: dar ordinea lor care pentru noi este paradigma dezordinii. În aşa fel încât, astăzi nu mai avem nici armată, nici independenţă, organizarea statului – la fel şi viaţa noastră – fiind în mâinile organismelor suprastatale de care am amintit mai sus şi care se pot numi generic Uniunea Europeană şi FMI. În mare, aceste lucruri sunt bine cunoscute – mai puţin crezute… mai mult nu vom insista aici.

Situaţia României este una de disoluţie spirituală, economică şi teritorială; ceea ce era foarte greu de crezut de orice om de bun simţ, anume că organismele internaţionale urmăresc, printre altele, şi descompunerea teritorială a ţării, este acum evident. Este chiar cazul Greciei, care adusă prin influenţe şi sub dirijare (prin efortul asasinilor economici şi cu concursul politicienilor obedienţi aceloraşi organisme pe care le numim EU şi FMI) în faliment total, este nevoită să-şi vândă teritoriul (o parte din insule au fost deja vândute), adică să piardă teritoriul statului, fără ca nici un glonţ să fi ieşit din vreo puşcă – este războiul total, făcut prin factori economici, de către o forţă foarte bine organizată.

Mai trebuie spus că, pentru a da impresia, pentru a face să pară altfel decât este (mult mai frumos şi umanist) cu o pricepere şi cu o experienţă demne de invidie, aceste organisme au creat o lume paralelă, pe care cu sprijinul media, ne-o livrează clipă de clipă. Este lumea în care trăim noi astăzi. Acum. Au fost create asociaţii, institute, agenţii care să garanteze pentru „adevărul” minciunii. Tocmai pentru a închide accesul la istorie, adică la înţelesurile şi sensul vieţii noastre.

Vorbim despre un fel de sistem sau poate mai corect despre o reţetă de acoperit buboaiele, gunoaiele, fărădelegile comise continuu. Şi, ca în Caragiale, se înfiinţează o comisie sau un institut sau o agenţie, care îşi ia ca grijă cercetarea acestor fărădelegi (fireşte, cu rezerva că aceste fărădelegi ar fi existat într-adevăr) – fie că e vorba despre comunism şi crimele comise în numele lui, despre revoluţie, despre mineriade, despre criză etc. Până aici totul pare normal; mai puţin normal este însă faptul că aceste comisii, institute şi agenţii sunt compuse şi conduse chiar de către cei care au făcut fărădelegile (se mai întâmplă să fie şi fii lor sau chiar nepoţii).

Un exemplu foarte elocvent este cel al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), condus de Vladimir Tismăneanu; în primul rând fiindcă arată modul de lucru al celor pe care noi îi numim cu totul greşit „oameni politici”. Este un mecanism care ar trebui cunoscut de toată lumea şi faţă de care ar trebui să luăm atitudine. Astfel că vom stărui puţin asupra lui. Mai întâi, pentru a clarifica această problemă vom reda poziţia AXA:

SCRISOARE DESCHISĂ

Tovarăşe Vladimir (Volodea) Tismăneanu,

Vă reamintim că Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din România (A.V.M.R.) este singura asociaţie legal constituită încă din anul 1996 şi care reprezintă interesele victimelor represiunii sângeroase din 13-15 iunie 1990 (represiune cunoscută sub numele de Mineriada din iunie1990).

În această calitate suntem obligaţi de împrejurări, să vă prezentăm o sinteză a cameleonismului politic şi nocivităţii informative, pe care le-aţi probat de-a lungul întregii perioade de activitate, până în zilele noastre, când transpiraţi cuprins de „grija adevărului’’.

Cunoscut mai mult ca „istoric de budoar” (fiu al unor activişti-comunişti evrei Leon Tismenitky şi Hermina Marcushon, înrădăcinaţi în utopia marxist-leninistă de factură sovietică şi veniţi pe „tancurile ruseşti”) fost nomenklaturist bolşevic, ideolog al internaţionalismului, sunteţi cel care a comis cel mai mincinos „raport” asupra comunismului!

Decizia noii conduceri a IICCMER (al cărui preşedinte sunteţi) de a extinde activitatea şi asupra perioadei post-decembriste şi a Mineriadelor, ne stârneşte nemulţumirea şi totodată mirarea asupra neobrăzării; atragem totodată atenţia asupra rusificării şi politizării institutului cât şi a istoriei recente, pe care vreţi să o măsluiţi conform indicaţiilor venite, credem, de la Băsescu-Cotroceni!

Întrega echipă pe care aţi format-o după propriul chip şi asemănare nu are alt scop decât dezinformarea şi apărarea adevăraţilor vinovaţi: Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Doru Viorel Ursu, Virgil Măgureanu, etc. Vinovaţii de represiunea din iunie 1990 se găsesc enumeraţi în Plângerea Penală depusă încă din 1997 de A.V.M.R.

Activitatea depusă înainte de 1989, în cadrul laboratorului de sociologie al IPCT, presupunea accesul zilnic la sondajele de opinie, şi vă înlesnea înţelegerea amplitudinii dezastrului „calităţii” vieţii în România lui Ceauşescu. Se pare că aţi trezit „interesul” Direcţiei a-3-a, a Securităţii , înainte de a rămâne în Occident, în 1981, cu ajutorul Ghizelei Vass (unii vorbesc despre o infiltrare, ca agent al Securităţii în mediile intelectuale occidentale, intrat în SUA abia în 1985).

Militant comunist activ după 1989, îl periaţi şi scuzaţi pe Ion Iliescu (mai mult, ne putem referi, în treacăt, la cartea cu interviuri apărută în 2000, pe care aţi scris-o împreună cu Iliescu) de uciderea protestatarilor neînarmaţi, după care urmează executarea fostului amic politic cu aceeaşi luciditate cu care Stalin îşi lichida apropiaţii.

Raportul Comisiei prezidenţiale asupra comunismului, având 666 de pagini, acoperă cu viclenie, cele mai mari crime făcute de dictatura comunistă din România (al cărui reprezentant detaşat a fost propriul dumneavoastră tată,care a primit pentru slujirea regimului comunist, drept recompensă, gradul de general) – lucrare pe care aţi făcut-o la ordinul / împreună cu preşedintele neocomunist Traian Băsescu.

Aţi intrat de tânăr la catedra de filosofie a Universităţii din Bucureşti, obţinând doctoratul în marxism. Apropierea pe care aţi avut-o de familia Ceauşescu, v-a determinat să deveniţi în timp, unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Nicu Ceauşescu, zis Prinţişorul. Suntem convinşi că l-aţi venerat şi a-ţi profitat pentru „a fugi în Occident” pentru o bună acoperire informativă.

Cunoscând aşadar, activitatea pe care aţi desfăşurat-o, sunteţi incompatibil şi contraindicat cu funcţia de conducere a IICCMER.

AVMR ŞI ASOCIAŢIILE SEMNATARE, CONSIDERĂ CĂ ESTE UN CONFLICT MAJOR DE INTERESE ÎNTRE SCOPUL INSTITUTULUI ŞI ORIENTAREA DUMNEAVOASTRĂ BOLŞEVICĂ;

Totodată,

AVMR ŞI ASOCIAŢIILE SEMNATARE, ATRAG ATENŢIA ASUPRA INCOMPATIBILITĂŢII MORALE ÎNTRE POZIŢIA DE BOLŞEVIC ŞI CEA DE CERCETĂTOR AL CRIMELOR COMUNISMULUI;

Ca urmare,

AVMR ŞI ASOCIAŢIILE SEMNATARE VĂ CER SĂ DEMISIONAŢI URGENT DIN FUNCŢIA DE PREŞEDINTE AL CONSILIULUI ŞTIINŢIFIC AL IICCMER ŞI CONSIDERĂM CĂ ACESTĂ FUNCŢIE A UNEI INSTITUŢII CARE ARE CA SCOPURI AFIRMATE ÎN HOTĂRÂREA DE ÎNFIINŢARE:

„administrarea şi analizarea de o manieră riguroasă şi ştiinţifică, a memoriei regimului comunist din România, cât şi a consecinţelor acestuia (…);

sprijinirea constituirii unor mecanisme educaţionale şi de informare destinate să promoveze, la nivel public naţional şi internaţional memoria perioadei comuniste din istoria României şi de încurajarea dezvoltării unei culturi a libertăţii, democraţiei şi a statului de drept (…)”

TREBUIE OCUPATĂ DE O PERSOANĂ CARE SĂ AIBĂ PROBITATEA MORALĂ ŞI PREGĂTIREA NECESARE PENTRU REPREZENTAREA UNUI INSTITUT DE ACEST FEL.

În concluzie,

Tovaraşe Vladimir Volodea Tismăneanu, ca activist aţi fost: tern, insipid şi mediocru, dar aţi avut dârzenia unui komisar sovietic. Felul în care v-aţi scuzat pe sine, iscusinţă arătată în momentele în care v-aţi protejat tatăl-politruk, precum şi rafinamentul arătat neocomunistului Traian Băsescu, ne arată clar legătura fiziologică pe care o aveţi cu socialismul.

Chiar dacă de-a lungul anilor, retorica s-a mai schimbat, tupeul, aroganţa şi impertinenţa dovedite, sunt specifice conaţionalilor dumneavoastră evrei, care au venit în 1944 cocoţaţi pe tancurile sovietice şi au instaurat în România cu ajutorul NKVD, cea mai odioasă şi nemiloasă dictatură comunistă!

Trebuie să acceptaţi, că originea alogenă şi credinţa dumneavoastră bolşevică, sunt străine de acest popor şi vă face indezirabil. Numai faptul că aţi reuşit să determinaţi introducerea Holocaustului ca obiect de studiu în şcoală, nu răspunde nevoii de adevăr în privinţa celor 10.000 de români executaţi fără judecată de către temuta Securitate şi îngropaţi de cele mai multe ori în gropi comune.

Faptul că aţi ajuns în America şi i-aţi păcălit pe aceşti naivi în ale comunismului, nu vă ajută în faţa adevăraţilor români care nu uită dictatura comunistă.

Nu dorim să discutăm, nu vă cerem clemenţă şi înţelegere, nu facem apel la instanţele morale.

Vă cerem o dovadă de bărbăţie şi pocăinţă:

Daţi-vă DEMISIA!

Asociaţia Victimelor Mineriadelor 1990-1991 din Romania

prin preşedinte Viorel Ene

Asociaţia Baricada Inter 1989

prin preşedinte Ion Iofciu

Asociaţia Pentru Apărarea Drepturilor Apatrizilor şi Refugiaţilor

prin vicepreşedinte av.Mihai Rapcea

Publicaţia bilunară AXA

prin director Mugur Vasiliu

Tehnici şi tehnicieni

Aşadar, după ce au comis o serie de crime, neocomuniştii nou instalaţi se îngrijesc să îşi acopere fărădelegile. Deşi există o asociaţie, înfiinţată fără concursul şi sprijinul neocomuniştilor, cu scopul de a aduce lumină în chestiunea mineriadei din 13-15 iunie 1990 şi a denunţa pe cei care au comis aceste crime – AVMR, condusă de Viorel Ene, care a avut de suferit ca urmare a mineriadei din 13-15 –, puterea înfiinţează acest institut din bani publici, pentru a acoperi fărădelegile. Acesta este sistemul bolşevic de manipulare şi ascundere a adevărului. La fel este înfiinţat şi un institut pentru cercetarea „revoluţiei” – fiindcă se tot cere numele celor care au ucis în desfăşurarea evenimentelor din decembrie 89 – condus de… Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu şi ceilalţi participanţi şi responsabili de acele crime.

Deci acesta este sistemul. Să vedem, cu acelaşi exemplu, cine sunt cei care pun în fapt acest sistem.

Leonte Tismăneanu (Tismenitky), tatăl lui Vladimir Tismăneanu – fişă biografică: tată-fiu.

Leonte Tismăneanu născut Leonid Tismineţki (n. 26 februarie 1913 - d. 1981) a fost un om politic, militant comunist şi teoretician român de naţionalitate evreiască, născut la Soroca, Basarabia, în acea vreme parte a imperiului rus.

Aderă la Uniunea Tineretului Comunist în anii 1930 şi este secretar al organizaţiei UTC în sectorul 2 al capitalei Bucureşti; este apoi activist comunist la Brăila şi Galaţi. Din 1933 a fost membru în Partidul Comunist Român, pe atunci ilegal. După o perioadă de şase luni în închisoare ca deţinut politic, s-a întors în oraşul natal Soroca, unde a fost secretar regional al PCR. După un an a revenit la Bucureşti, în sectorul 3, iar în 1935, a fost condamnat pentru deţinerea unor documente ilegale, dar nu a fost încarcerat. La ancheta acestui caz, a refuzat să colaboreze cu Siguranţa statului. A fugit în Spania şi în anii 1937-1939, împreună cu soţia sa, Hermina Marcusohn, a luptat în Brigăzile Internaţionale (comuniste) în Războiul civil din Spania, unde şi-a pierdut braţul drept. În 1939 s-a retras din Spania în Franţa, iar de acolo a fost transferat în URSS.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a lucrat la Moscova în calitate de crainic, apoi ca redactor la secţia română a postului de radio Moscova, fiind coleg cu Leonte Răutu (Oigenstein Lew), Ana Pauker şi Vasile Luca. La Moscova, Leonte Tismăneanu a urmat cursurile Facultăţii de limbi străine. Se spune că ar fi fost repatriat în România din iniţiativa NKVD, în anul 1948 şi că atunci şi-a românizat numele în Tismăneanu (1949). S-a numărat printre „nomenclaturiştii” regimului, oamenii privilegiaţi din aparatul de stat: în anii 1948-1952 lucrează în aparatul de agitaţie şi propagandă al PMR-ului, apoi îndeplineşte funcţiile de director adjunct al Editurii PMR, ulterior Editura Politică; a fost şef al catedrei de marxism-leninism la Universitatea (pe atunci numită „C. I. Parhon”) din Bucureşti, precum şi şef de catedră la Şcoala de ştiinţe sociale „A. A. Jdanov”. A fost şi redactorul ediţiei române a revistei ideologice patronate de conducerea sovietică, „Problemele păcii şi socialismului”, care apărea la Praga.

Între 1958-1960 a fost anchetat pentru „fracţionism” şi opinii „antipartinice” şi în mai 1960 a fost exclus din PMR; ulterior a fost reprimit în partid (1964) şi reangajat, ca redactor la Editura Meridiane. Leonte Tismăneanu a fost descris de fiul său Vladimir, ca fiind „un leninist fanatic şi dur”, alţii l-au definit ca „unul dintre tartorii ideologici” ai perioadei staliniste.

Un alt exemplu de tată-fiu: Valter Roman, ortografiat uneori Walter Roman, născut Ernő Neuländer, tatăl lui Petre Roman.

Valter Roman, ortografiat uneori Walter Roman, născut Ernő Neuländer (n. 7 octombrie 1913, Oradea - d.11 noiembrie 1983) a fost un militant şi politician comunist român, de origine evreiască, veteran al brigăzilor internaţionale comuniste din Războiul civil din Spania. A fost tatăl fostului prim-ministru român Petre Roman.

Numele său real era Ernő Neuländer. Tatăl său, funcţionar la o bancă, era evreu, iar mama probabil de naţionalitate română. Valter Roman a fost de profesie inginer, cu studii la universitatea tehnică germană din Brno, în Cehoslovacia.

Potrivit unor relatări, recrutarea sa în mişcarea comunistă ar fi fost făcută în 1931 de Nicolae Goldberger, care l-a ajutat sa plece în URSS, tranzitând Cehoslovacia.

După 1936 s-a înrolat voluntar în Brigăzile Internaţionale de partea forţelor republicane din Spania sub numele Walter Roman. Anii petrecuţi în Spania au fost evocaţi în volumul autobiografic Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranţei. În războiul civil din Spania a avut gradul de maior şi a fost comandantul unui batalion de artilerie din brigada a 11-a „Venceremos”.

În Spania, Walter Roman s-a căsătorit cu Hortensia Vallejo, o comunistă spaniolă. În cursul războiului a fost rănit la plămâni. După ce Republica Spaniolă a fost înfrântă în 1939, Valter Roman s-a refugiat în Franţa, apoi s-a reîntors în URSS. Acolo a condus, pentru o perioadă, departamentul emisiunilor în limba română la Radio Moscova, unde i-a avut în subordine pe Ana Pauker, Leonte Răutu şi Iosif Chişinevschi. În timp ce Ana Pauker s-a reîntors în România îmbrăcată în uniforma sovietică, Valter Roman s-a reîntors pe un tanc sovietic, ca locotenent-colonel în cadrul Divizia Horia, Cloşca şi Crişan, constituită din prizonieri de război români aflaţi în URSS, care au ales să treacă de partea inamicului (crimă de înaltă trădare pe timp de război) sub comanda generalului Mihail Lascăr. A fost decorat în 1945 de Moscova cu „Steaua roşie”. În acelaşi an, sub ocupaţie sovietică şi sub noul regim dominat de comunişti, a fost înaintat la gradul de general-maior în armata română.

Un an mai târziu, în 1946, Valter Roman a fost numit şef al Direcţiei de Educaţie, Cultură şi Propagandă a Armatei, iar între 1947-1951 ocupă postul de şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei. În 1951 devine membru al CC al PCR şi ministru al Poştelor şi Telecomunicaţiilor (până în ianuarie 1953, când a fost înlăturat din funcţii odată cu îndepărtarea „grupului Luca-Pauker-Georgescu”). Din 1954 până la deces a fost director al Editurii Politice, el susţinând că astfel ar fi fost „marginalizat” de regim.

Istoricul sovietic T. M. Islamov, a publicat documente care arată că Valter Roman „ar fi pledat în faţa membrilor Comisiei Litvinov în favoarea înfiinţării statului independent Transilvania, girat de marile puteri Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie”. Fiul lui Valter, Petre Roman, contestă cele spuse de istoricul sovietic spunând ca tatăl său ar fi susţinut rămânerea Transilvaniei ca provincie a României.

Documente recente demonstrează că Valter Roman a fost amestecat în complotul K.G.B. şi al P.M.R. care avea drept scop arestarea guvernului Imre Nagy, după Revoluţia ungară din 1956 de la Budapesta. După ce membrii guvernului Nagy au fost ţinuţi ilegal pe teritoriul României, într-un complex de vile de lângă lacul Snagov, Imre Nagy a fost judecat în 1958, condamnat la moarte şi executat la Budapesta de noua conducere prosovietică a Ungariei.

Acestea sunt doar două exemple; mai sunt multe altele, de fapt, toată clasa politică şi culturală, ca şi toţi oamenii de afaceri joacă în această farsă sinistră pentru poporul român. După cum am văzut, Petre Roman – pe numele său adevărat Neulander – este, la fel cu Tismăneanu şi cu Patapievici - al cărui tată a fost secretarul partidului comunist din Austria şi care a venit în România pentru implementarea bolşevismului - şi cu mulţi alţii. Neulander (Petre Roman), fiul unui bolşevic, chiar prieten cu tatăl lui Vladimir Tismăneanu: prieteni şi complici în crimă, în războiul civil din Spania. Este vorba despre acelaşi război în care un grup de tineri intelectuali români, legionari, mergeau să lupte şi să moară în apărarea credinţei – împotriva bolşevismului pe care îl reprezentau părinţii oamenilor „noştri” politici şi de cultură.

Aceasta este doar un studiu de caz, pe un exemplu oarecare. În România, aceasta este paradigma – de 20 de ani.

După cum spuneam mai sus, pentru ca minciuna să fie totală, partidele politice alcătuite din resturile PCR şi-au luat denumiri diferite, iar doctrinar s-au „gândit” să se denumească de stânga şi de dreapta. Astfel că, demn de o antologie universală a prostiei şi ticăloşiei, comuniştii români, care au înfiinţat partidul liberal se numesc de dreapta (adică anticomunişti). În fapt, liberalismul defineşte stânga, în toate sistemele politice din toate perioadele din istoria omenirii. Dar ce este valabil în toate timpurile în întreaga istorie, la noi nu are valabilitate. Realitatea este că, în România avem de 20 de ani doar stânga, sub diferite forme. Dreapta a fost atrofiată şi este imediat sancţionată orice încercare de a construi politic ceva pe această parte. Ca urmare astăzi avem partide de stânga stângii, de centrul stângii şi de dreapta stângii. Sistemul de referinţă s-a schimbat, eşicherul politic se întinde de la stânga până la centru; apare un nou centru (centrul stângii) şi poziţionarea pe care am numit-o mai sus.

Un fel de concluzie şi un fel de definiţie

De fiecare dată când trebuie să vorbesc despre dreapta simt un fel de deznădejde. Fiindcă este ca şi cum ar trebui să vorbesc despre un animal demult dispărut. De fiecare dată când trebuie să vorbesc despre dreapta, încep prin a vorbi despre stânga, singura cunoscută de cei de astăzi. Se întâmplă ca în logică, atunci când nu ai genul proxim şi eşti pus în imposibilitatea de a dezvălui diferenţa specifică. Situaţia, în acest caz este cu atât mai dificilă, cu cât printr-o utilizare deviată, noţiunea de dreapta a fost pervertită. Aşa cum am mai spus, prin dreapta se înţeleg astăzi multe lucruri - din păcate, toate de stânga.

Noţiunea de dreapta nu este schimbătoare nici în politică, cum nu este schimbătoare în orientare. Dreapta politică are câteva caracteristici definitorii pe care nu le inventez eu ci care pot fi verificate în cursul istoriei. Preliminar ar fi interesant să adunăm expresii ale dreptei: dreapta judecată, dreapta credinţă, de-a dreapta, om cu dreptate, de-a dreptu`, şamd. Cel dintâi lucru care defineşte dreapta este dreapta credinţă. Mai departe, dreapta credinţă te duce de-a dreapta. Dreapta este un fel de a vieţui, de a exista. Aceasta implică trăire; este un tot. Sfinţii se mai numesc drepţii. Nu există dreapta politică fără celelalte drepte - fără dreapta credinţă, fără dreapta judecată etc. Iată câte indicii de care ar trebui să ţinem seama şi care ar trebui să ne facă să ne forţăm să înţelegem şi să trăim dreapta. Dreapta în politică sau poate mai corect dreapta politică este politica făcută de drept credincioşii şi drepţii unui popor. Nu există dreapta fără această dimensiune, fără Dumnezeu. Aceste lucruri nu sunt valabile doar pentru români, ci pentru toate neamurile; dar pe noi ne interesează aici doar de români. Pentru români nu există dreapta politică fără Hristos. Nu e vorba de a construi un partid bisericesc - ci e vorba ca cei care fac politică, pentru şi în numele unui popor iubitor de Hristos, să fie ei înşişi, ca parte a acestui popor, iubitori de Hristos. Acesta este un lucru fundamental, care dacă nu este înţeles ajungem unde suntem acum; aceasta nu doar din vina conducătorilor noştri care n-au legătură cu lucrurile scumpe nouă, ci, mai ales, din cauza noastră că permitem ca în numele nostru Hristos să fie hulit. Dar aceasta este o altă problemă. Mai departe, dreapta politică se face prin limba cu care ne rugăm noi, românii. Pe scurt: dreapta politică pentru români este practica politică care are ca finalitate organizarea statului român pe aceste linii: linia dreptei credinţe şi linia firii românilor. Dreapta creşte, este organică fiindcă dreapta înseamnă tradiţie. Un stat condus de politica de dreapta este un stat ale cărui legi sunt în legătură organică cu firea, cu felul de a fi al poporului. Vorbim despre un stat naţionalist, în înţelesul deplin al cuvântului - şi nu despre un stat patriotic. Patriotismul aparţine stângii - e tot o mână, dar nu cea cu care te închini, scrii, mângâi sau mănânci. Acesta este motivul pentru care tinerii care îşi iubesc ţara, statul, teritoriul, etc, fără a avea pe Hristos nu pot şi nu vor putea să fie niciodată de dreapta. Şi cu toată bunăvoinţa lor, cu toate bunele intenţii pe care le nutresc faţă de istorie, în ultimă instanţă ei sunt dăunători poporului român. Din nefericire, el nici nu pot pricepe aceste lucruri. Ar fi important să le înţeleagă.  Mai trebuie să spunem că ultimul partid de dreapta din România a fost Partidul Totul Pentru Ţară, condus de Generalul Grigore Cantacuzino Grăniceru; apoi, după ce n-a mai fost Generalul, de Inginerul Clime. Ambii reprezentanţi de elită ai istoriei şi ai românismului. Acesta a fost partidul Mişcării Legionare. Iar dacă vrem să înţelegem ce înseamnă dreapta politică ar trebui să le cunoaştem adevărata poveste. Aici se află ascuns un alt motiv pentru care România nu mai are de atâţia ani dreapta politică; anume, problema elitelor, asupra căreia ne vom opri într-un alt material.

Aşadar, dreapta politică este arta de a-ţi guverna poporul din care te-ai ivit, creindu-i, prin legi, condiţii optime de vieţuire, de dezvoltare a virtuţilor; totodată dreapta politică are ca grijă eradicarea relelor obiceiuri, a pornirilor spre rău în interiorul obştii. Acestea în vederea înscrierii poporului, care trăieşte în istorie, în linia eternă a neamului, întru mântuire. Dreapta politică, cu alte cuvinte, trebuie să ne ajute să ne mântuim.