Dar povestea cu tauri albi nu se termină aici. Căci, înainte de a dobîndi tronul Cretei, Minos a avut de luptat cu fraţii săi pentru dreptul la stăpînire şi l-a rugat lui Poseidon (zeul apelor, unchiul său după tată, cum ar veni) să-i trimită un semn că zeii îi binecuvîntau domnia. Ei, şi unchiul i-a trimis un frumos taur alb ca zăpada, care s-a ivit din apa mării (precum tatăl lui Minos cu ani în urmă). Minos ar fi trebuit să jertfească dobitocul, arătîndu-şi astfel supunerea către „dumnezeii” cerului şi ai pămîntului, dar nu a făcut aşa, ci l-a păstrat pentru sine. Cînd Poseidon a aflat de lipsa de evlavie a nepotului, a făcut ca Pasipha, femeia acestuia, să se îndrăgostească nebuneşte de taur. Iar aceasta l-a pus pe Daedalus, vestitul arhitect, să-i facă o vacă din lemn goală pe dinăuntru. Şi, intrînd în forma aceea dobitocească, femeia s-a împreunat în chip dobitocesc cu taurul, ca şi soacra sa pe vremuri. Iar din împreunare s-a zămislit monstrul numit „Minotaur”, „taurul lui Minos”, o jivină cu cap şi coadă de taur şi trup de om.
Ce a urmat, se ştie: Minotaurul a pricinuit atîtea rele pe insulă, încît Daedalus a trebuit să construiască pentru el, la cererea lui Minos, labirintul, în care a fost închis. Acolo, el primea spre mîncare tributul adus Cretei de către Atena, adică şapte tineri şi şapte fecioare în fiecare an. Asta pînă cînd a fost ucis de eroul Tezeu, povăţuit de firul Ariadnei, fiica lui Minos şi ajutat de sabia magică dată tot de ea.
Lăsînd de-o parte înfricoşătoarea şi scîrbavnica poveste, să ne gîndim că toate noroadele păgîne - începînd cu Babilonienii şi cu Egiptenii, cei dintîi închinători la idoli, adică la chipurile diavolilor - au avut drept „dumnezeu” cîte un taur: primii pe Baal-Moloch, iar cei de-al doilea pe Apis. Iar de la ei, animalul cornut a fost cinstit de toţi ceilalţi păgîni, ba chiar şi de norodul ales al Iudeilor, atunci cînd acesta s-a smintit în pustie şi i-a cerut lui Aaron să le facă viţelul de aur. Şi pe cine închipuie fiara cornută şi copitată, desfrînată şi sălbatică? Ştim prea-bine, din întîmplările trăite de Părinţii Bisericii din pustie, aceia care au înfruntat duhurile necurate faţă către faţă: pe însuşi diavolul cel mare, începătorul răutăţii, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al oamenilor. Iată aşadar „mitul întemeietor” al „Europei”, împărăţia zidită în vremile noastre de strănepoţii Minotaurului.
Să ne întoarcem acum la gravura monedei de doi „euro” („euro” ce?). Aceasta reprezintă aşadar o femeie ce şade pe spatele fiarei încornorate, alergînd în galop. Ceea ce ne aduce numaidecît în minte locul acela de la Apocalipsa 17:1-3:
„Apoi, a venit unul din cei şapte Îngeri care aveau cele şapte cupe, şi a grăit către mine, zicînd: Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care sălăşluieşte pe ape multe! Cu care au curvit împăraţii pămîntului, şi cei care locuiesc pe pămînt s-au îmbătat de vinul curviei ei. Şi m-a dus, cu duhul, în pustie, şi am văzut o femeie şezînd pe o fiară roşie, plină cu nume de hulă, avînd şapte capete şi zece coarne.”
Ca să înţelegem proorocia, avem neapărată trebuinţă de tîlcuirea Sfîntului Andrei al Neochesariei, singura întemeiată şi vrednică de crezare! (Căci toate celelalte sunt înşelări de ale ereticilor protestanţi şi nici în Ortodoxie nu se află o a doua.) Deci acest fericit purtător de Duh zice aşa:
„Unii au înţeles că această «curvă» este Roma cea veche, care e zidită pe şapte dealuri. Iar prin cele «şapte capete ale fiarei» au înţeles şapte împăraţi mai fără de lege decît toţi, care, de la Domiţian şi pînă la Diocleţian (sec. I-IV), au prigonit Biserica. Iar noi socotim că prin această desfrînată se înţelege împărăţia pămîntească de obşte, închipuită ca un singur trup. Sau, socotim să fie oarecare cetate ce va avea stăpînire prin venirea lui Antihrist. Pentru că Roma cea veche şi-a pierdut stăpînia împărătească de multă vreme, [şi ar putea fi vorba de ea] numai dacă am socoti că iarăşi se va întoarce la ea stăpînirea cea de demult. Căci zice Apostolul: «Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, ce are stăpînire peste împăraţii pămîntului» (Apocalipsa 17:18).
«(…) şi cei care locuiesc pe pămînt s-au îmbătat de vinul curviei ei.»/ Prin cetatea cea mare înţelegem toată cetatea sau mulţimea cea mare a oamenilor care hulesc, pentru beţia sufletească, pentru desfrînare şi pentru alte îndrăzniri. […] Şi a văzut [cetatea] ca pe o femeie, pentru nebărbăţia ei cea femeiască şi pentru aplecarea spre păcat. Iar şederea pe «fiara roşie» arată că se odihneşte pe fapte rele, pe diavolul, care se bucură de omorîre şi de vărsare de sînge.”
La acestea, cuviosul Averchie Tauşev adaugă: „Alţi tîlcuitori au văzut în această «desfrînată» Biserica cea necredinciosă lui Hristos, care se pleacă înaintea lui Antihrist, sau pe toţi apostaţii: acea parte a omenirii creştine care va fi în legături nemijlocite cu lumea păcatului, care o va sluji şi va atîrna cu totul de cruda ei putere, care este puterea Fiarei, adică a Antihristului.”
Şi, într-adevăr, Roma şi-a recăpătat deja stăpînirea de demult: „împăraţii” lumii vin iarăşi la Vatican şi îngenunchează înaintea papei, precum am văzut că a făcut însuşi „stăpînul universului”, preşedintele American, acum cîţiva ani. La fel, „marii preoţi” ai „bisericilor” păgîne şi diavoleşti (împreună cu ierarhi Ortodocşi), cum am văzut la întîlnirile de la Asissi şi Vatican.
„Curva cea mare a Babilonului”
Relieful de mai sus înfăţişează o cupă (ciboria) din care iese ostia („biscuitul” papistaşilor) în chipul soarelui (am arătat altădată că Biserica Romană se închină astrelor). Pe reversul monedei de alături (emisă de statul Vatican), vedem aceeaşi cupă în mîna unei Femei necunoscute – despletită, strînsă în talie, cu o mantie aruncată pe umeri (e bellissima, după gustul împătimiţilor) – şi purtînd lejer o mare cruce). După tîlcuirea papistaşilor, această donna ar trebui să fie „Credinţa”, adică Biserica Romană însăşi, „singura păstrătoare a adevărului”, precum a întărit nu de mult papa Benedict. Cercetînd Scripturile, gravura cu pricina ne aduce aminte mai degrabă de „curva cea mare, Babilon”, pentru care se prooroceşte în Apocalipsă. Să citim deci iarăşi de la capitolul 17 al cărţii, împreună cu tîlcuirea aceluiaşi Sfînt Andrei al Neochesariei:
„«(stih 4) Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur, şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, avînd în mînă un pahar de aur, plin de urîciune şi de necurăţiile curviei ei.»
«Îmbrăcată în purpură şi în stofă stacojie (…)»/ Prin acestea, arată semnele stăpînirii peste toţi. […] Iar prin «pahar», se arată dulceaţa băuturii faptelor ei cele viclene – precum zice cineva de Iov: «bînd batjocura ca apa» (Iov 34:7). Şi paharul e de «aur», ca să arate preţuirea [ce se dă acelor răutăţi] – spre a arăta că nu spre saţiu, ci spre setea pieirii ei urmează răutatea. De aceea, s-au înmulţit urîciunile ei, cu care este adăpată mulţimea cea iubitoare de păcate, care soarbe ca pe o băutură dulce îmbătarea păcatului cea urîtă şi spurcăciunea curviei, care-l depărtează pe om de Dumnezeu.”
O frumoasă tîlcuire a acestui stih are şi Sfîntul Ambrozie al Mediolanului:
„Purpura este ca sîngele – zice el – şi roşii sînt hainele împăraţilor, arătînd puterea lumească a veacului. Prin «sînge», arată însăşi moartea. Prin veşmintele de purpură înţelegem şi lucrurile necredincioşilor, care vor fi osîndiţi la moarte veşnică. Şi «femeia era (…) împodobită cu aur», arătînd că avea înţelepciunea veacului acestuia, care «este nebunie înaintea lui Dumnezeu» (1 Corinteni 3:19). […] «Paharul de aur» ce-l avea în mînă arată învăţătura filosofilor şi a poeţilor. Şi acesta era «plin de urîciune şi de necurăţia desfrînării», căci învăţătura filosofilor şi a poeţilor e plină de minciună, cuprinzînd toate greşelile neamului omenesc.”
Să citim însă mai departe din Apocalipsă:
„«(stih 5) Iar pe fruntea ei, era scris nume tainic: „Babilonul cel mare, mama desfrînatelor şi a urîciunilor pămîntului.»
Scrierea de pe frunte – zice Sfîntul Andrei – arată plinirea nedreptăţii şi a păcatului şi tulburarea inimilor. Şi se numeşte «mama desfrînatelor» pentru că ea este învăţătoarea curviei duhovniceşti, care naşte cetăţilor supuse ei multe fărădelegi urîte de Dumnezeu.”
Iată ce spune despre acestea şi cuviosul Averchie, în veacul al 20-lea după Hristos:
„O tîlcuire mai cuprinzătoare tinde să vadă în această «desfrînată», numită «Babilon», întreaga «cultură», îndeobşte anticreştină şi de o covîrşitoare simţualitate, a omenirii din ultima vreme, pe care o aşteaptă o înfricoşătoare nimicire la sfîrşitul lumii, prin a doua venire a lui Hristos. Căderea acestui «Babilon» este arătată în Apocalipsă ca fiind cea mai mare biruinţă din întreaga luptă a Bisericii lui Hristos cu împărăţia diavolului cea păcătoasă.”
Din toate acestea – şi din multe altele, pe care nu avem loc să le pomenim aici – se poate crede într-adevăr că Biserica Romană este „Marea curvă a Babilonului cel mare”, din al cărei pahar al desfrînării au băut toate neamurile lumii împreună cu păgînii lor împăraţi.
U. E. – noua împărăţie Romană
Acest super-stat - înfiinţat nu prin puterea armelor, ci prin aceea a darurilor „libertăţii” fără hotare – nu este altceva decît reînvierea împărăţiei lui Carol cel Mare. Aceasta se întindea de la Pirinei şi pînă în Ucraina de azi, fiind lucrarea a două neamuri puternice înrudite: Germanii şi Frankii; singuri Slavii i-au putut opri, fiindcă noii „Romani” s-ar fi întins şi la Răsărit. La fel şi U. E.: se sprijină pe „doi piloni”, Germania şi Franţa, e hotărnicită din trei părţi de ape şi la Răsărit de „marea” Slavilor.
Ce trebuie să avem în vedere e că lucrarea acelor sălbatici oameni ai pădurii (purtau şi coarne pe coifuri) a fost povăţuită de papii cei păgîni şi de preoţii lor, în care împăraţii şi principii Germani aveau o încredere superstiţioasă. Astfel, în vremea lui Charlemagne, centrul de putere era zisa „Academie” de la Aachen, înfiinţată de el pentru cei mai eretici dintre „teologii” Bisericii Romane. Acolo se luau hotărîrile, iar împăratul le punea în lucrare prin puterea armelor. Acelaşi lucru l-am văzut şi în ultimii ani, căci cine a fost şi este „arhitectul” Europei unite? Papa! Nu o spunem noi, ci însuşi Mihail Gorbaciov, groparul comunismului bolşevic. El însuşi mărturiseşte că, în tot ce a făcut pentru „liberarea” Răsăritului, s-a sfătuit cu Ioan Paul al II-lea, cu care ar fi vorbit la telefon săptămînal. Am văzut apoi că papa însuşi a binecuvîntat războiul nimicitor din Serbia, în numele „păcii”, fireşte. Iar în 2004, acelaşi papă şi înaintaşii lui turnaţi în bronz au fost gazdele semnării Constituţiei Europene. Aceasta s-a întîmplat în Palazzo dei Conservatorii de pe Dealul Capitolin, în sala „Horaţilor şi Curiaţilor”. Precum vedem în fotografie, semnatarii (capii guvernelor lor) iau loc la o masă învelită cu drapelul U. E.; în spatele lor, se află un imens papă Innocenţiu al X-lea (în acea sală sunt mai multe statui de papi), purtînd cele trei coroane una peste alta, cu privirea aţintită în zare şi braţul drept ridicat, binecuvîntînd parcă zorii viitorului antihristic (vezi foto).
Papa şi Biserica Romană au însă darul de a se ascunde, măcar că sunt peste tot. Şi asta din pricina „smereniei” şi a „evlaviei”, pe care nimeni nu le ia în seamă. Pe cîtă vreme aşezămintele politice pe care le-au înfiinţat de dragul „democraţiei” sunt hotărît atee şi umaniste (precum zice Constituţia Europeană şi urmarea ei, Tratatul de la Lisabona). Aşa încît cetăţenii europeni sunt cu luare aminte la ce zic măscăricii de la Bruxelles, în vreme ce hotărîrile se iau în linişte la Vatican, adică în cea mai mare sinagogă a Satanei.
Apoi, să ne gîndim că Statul numit „Uniunea Europeană” (aşa scrie în Tratatul de la Lisabona) este doar o parte din marea împărăţie a Antihristului care se întemeiază acum. Cine va putea să-i aducă în „marea familie” europeană pe Slavi, care le sunt dintotdeauna piatră de poticnire „oamenilor întunecaţi de la Apus” (cum zicea Sfîntul Patriarh Fotie)? Păi tot papa, prin întoarcerea Bisericii Ruse la sînul „Bisericii Mamă” de la Roma. Pentru cine nu ştie istoria Ruşilor şi Ucrainenilor (Maloruşilor), aceasta pare cu neputinţă acum. De fapt, în veacul al XVII-lea şi al XVIII-lea – în urma războaielor cu Polonezii şi Litvanii şi după „reformele” lui Petru şi ale Ecaterinei - Biserica Rusă a fost la un pas de a se uni cu aceea Romană (vezi-i pe Ruteni, care nu sunt altceva decît Ucraineni trecuţi cu sila în legea papistaşă). Aşa că, să-l vedem pe papa Ratzinger la Moscova şi mai vorbim după aceea.
Dar nu e vorba numai de Ruşi. Mai sunt nenumărate neamuri care trebuie „integrate”, dacă nu geografic, cel puţin în ce priveşte gîndirea, dorinţele, scopurile existenţei lor. Cine le poate duce lumina întunecată de la Apus? Cel care le-a mai dus-o şi altădată: papa Roman! Cum e cu putinţă să uităm acele cumplite năvăliri ale „cruciaţilor” şi apoi ale „conqistador-ilor”, care nu au pereche în istorie prin sălbăticia lor? Cum e cu putinţă să uităm că papa este şi acum cel mai puternic împărat al lumii, avînd un miliard şi ceva de supuşi, unii mai întunecaţi la minte decît alţii? Doar fiindcă el însuşi, pe persoană fizică, e un bătrînel caraghios, cu pantofiori roşii şi tichie de Moş Gerilă, tîrît ici-colo într-o maşină de om nebun? Aşa se arată, dar cu adevărat el este întruchiparea celor mai antihristice dorinţe ale tuturor oamenilor, fie ei nebotezaţi ori botezaţi. Am mai spus-o şi altădată: papa este înainte-mergătorul Antihristului, avînd toată puterea aceluia. Minuni îl vom vedea făcînd, precum şi face, dacă e să ne gîndim cum îi împacă el pe toţi răii pămîntului. Că nu e luat în seamă de noi, care privim doar către Washington (al cărui Capitoliu, marea capişte a Americanilor, e întocmai copia bazilicii San Pietro), asta arată încă o dată viclenia diavolului şi a următorilor lui, care iau de cele mai multe ori înfăţişarea unor cetăţeni neajutoraţi, tocmai pentru a nu înfricoşa mulţimile. Este însă de ajuns să ne amintim că papa (orice papă eretic) este singurul om care a îndrăznit să se numească pe sine „fără greşeală” şi „înlocuitorul” lui Hristos-Dumnezeu. Aceasta ar trebui să ne lămurească deplin cu cine avem de-a face. Şi, pentru a nu uita această cumplită hulă, e de ajuns să privim tabloul papei Grigorie I (zugrăvit de Carlo Saraceni, pe la 1610):
Deci „infailibilul” cu chip de ocnaş învechit în rele se pregăteşte să semneze o bullă, aşteptînd ca „duhul” (în chipul acelui porumbel gras şi oarecum fioros) să i se pogoare pe umărul drept; în faţa lui, pe masă, are mitra cu cele trei coroane, semne ale stăpînirii asupra Iadului, pămîntului, şi Cerului. De ce aceasta? Fiindcă, prin „indulgenţa plenară”, papa scoate (dacă vrea!) orice suflet din Iad şi prin bulla de „beatificare” îl poate trimite în Rai; iar pe pămînt el este suveran al împăraţilor şi stăpînitorilor lumeşti. Aşa scrie în actele Bisericii Romane şi nu e nimic de rîs în asta.
