Suntem sătui de importul de formule politice, de programe şi doctrine învăţate pe dinafară în veacul trecut, peste hotare, la şcoala teoretică a liberalismului francez şi aduse cu furgonul „culturii” în ţară.

Ceea ce ne-a prăbuşit în panglicarism şi demagogie, în politicianismul mucegăit şi sforăitor ca un discurs de prim-ministru liberal, e tocmai această nefericită „cultură politică”: programele şi ideile.

Naţionalismul, fenomenul istoric de azi, activează politic numai în planul încadrărilor legale. Marea lui forţă stă, însă, în adâncirea până `n străfunduri a sufletului naţional. În misiunea de pregăti ţării o transfigurare nu numai politică, dar spirituală şi istorică, mai ales.

Voi sublinia, iarăşi, caracterul profund de intransigenţă care trebuie să structureze naţionalismul. Curbele şi sinuozităţile nu au ce căuta aici. Aşadar, valoarea absolută a participării la naţionalism o asigură numai combustia spirituală, mistică, etnică şi etică, şi intransigenţa ca un meterez de bronz. (De-aici, secretul biruinţei legionare).

Nu cred, nu pot să cred, în aderenţa raţională la naţionalism. Această voită dar netrăită aderenţă, de ordin speculativ pur intelectual sau politic, creează ceea ce se cheamă pseudo-naţionalismul. Pseudo-naţionalismul: diversiune extrem de periculoasă, excrescenţă îngrijorătoare pe trupul naţionalismului, pe care încearcă să-l contamineze şi să-l pătrundă, otrăvitor prin lungi fibroane canceroase… Pseudo-naţionalismul: profesionişti politici şi demagogi, bolnavi sufleteşte de vechi ulcere maligne, cu umerii cocârjaţi de povara unui întreg trecut deşănţat şi corupt, - dar în care s-a născut, brusc, ambiţia de a se reabilita sub eticheta unui naţionalism predicat formal cu trâmbiţe, gesturi largi şi glas baritonal de toreador guvernamental.

Şi, ca să trecem în revistă, pe plan practic, câteva aspecte ale acestui pseudo-naţionalism – iată discursul de zilele trecute, de la clubul liberal, a d-lui Tătărăscu, - sonor, grozav de sonor, cumulard de fraze somptuoase, difuzor al unui „naţionalism” – liberal bătut din toba mare şi smuls din coarde groase de contrabas obez.

Ce poate fi „naţionalism”, cu adevărat, în toată activitatea, de patru ani, a acestui virtuos jongleur de mingi colorate şi popice oratorice?

Vă rog să-mi spuneţi domniile voastre, fiindcă mie îmi este cu neputinţă să ghicesc.

Şi totuşi, dincolo de penibila cârdăşie cu iudaismul, dincolo de cunoscuta prigoană dusă împotriva adevăraţilor naţionalişti, - olimpianele cadre liberale se declară „naţionaliste” şi încă „constructive”, prin… înfăptuiri şi „programe”…

Iată, în continuare pe aceeaşi linie a pseudo-naţionalismului, gama cromatică a celorlalţi saltimbanci, care, lovindu-se cu pumnii în piept şi făcând să sune vechi medalii acoperite astăzi de rugină morală, se decretă „eroi” şi veritabili naţionalişti: d-nii Ion Mihalache, Armand Călinescu, Madgearu, Goe Filipescu, şi chiar mărunta făptură a domnului Iunian.

Luaţi-l pe Ion Mihalache: Omul acesta şi-a călcat, singur, în picioare, decoraţia, a întors spatele eroismului de pe front şi trecutului său, şi s`a lăsat împânzit de muştele şi larvele politicianismului abject.

Fără pudoare şi scrupule, călău al tineretului românesc din propriul său partid (cazul I. Dobrior), Ion Mihalache, ibovnica în iţari a doctorului Lupu, ţârcovnicul presei „democrate” din sărindar, vine, totuşi, cu seninătate, să afirme, în discursuri guşate, că a înscris, printre lozincile bolşevismului lupist, „primatul românismului”!...

Ca şi când internaţionalismul s`ar găsi numai la un pas de românism!

„Naţionalist” de aceleaşi dimensiuni, subtilul domn Armand Călinescu se declară „roman constructive”, dar se simte, în acelaşi timp, atît de bine agăţat, cu graţie, de gâtul lui Oskar Kaufmann.

„Naţionalişti” de aceiaşi structură, sunt şi d-nii Madgearu, Halippa, Iunian şi Goe Filipescu, jalnicul Negus al politicianismului autohton…

E grav. E foarte gav. Pseudo-naţonalismul ne reliefează clar un sistem nou de şantaj politic. Se încearcă a se şantaja naţionalismul. Pseudo-naţionalismul încearcă şantajul istoriei.

Vin valuri-valuri farseurii şi şantajiştii. Vin să îngroaşe rândurile „românismului”, acum la un crepuscul de regim liberal. Asalturile lor însă ricoşează. Cad în gol. ADEVĂRATUL NAŢIONALISM îi respinge. Trebuie să-i respingă. Căci el vine să aerisească şi să primenească ţara după bubatul negru al corupţiei… Spuneţi, n`ar fi tragic ca naţionalismul să nu fie prevăzător şi să lase să se aşeze, din nou, prin unghere, cojile bubelor otrăvitoare?

Atenţie, deci, la marşul pseudo-naţionaliştilor. Identificarea lor se poate face foarte uşor.

Rămâne umai să închidem bine uşile naţionalismului curat, să le ferecăm cu drugi şi lacăte grele, pentru ca nici filipeştii, nici mihalachii să nu poată trece. Vermina pseudo-naţionalistă nu are ce căuta aici.