Poate-au pogorât din dimineaţă,
din azur, din pajuri de sâneaţă,
Poate – auroră şi aiazmă –
s`au fost rupt dintr`o catapeteasmă…
O sămânţă de Arhanghel a căzut
Şi i-a îngerit pe ei, din lut.
Că pe fruntea lor ardea cunună
de Rusalii, ca un cerc de lună,
şi sub coastă pâlpâia o spadă
şi Iisus cu umbră de zăpadă.
Când treceau printre viteji de stei,
codrii verzi se despicau şi ei.
Brazi cântau cu braţu`ntins în soare,
Munţii ascultau în sărbătoare.
Luminând mereu printre prigoane,
se făceau prigoanele icoane.
Temniţa, funingine jilavă,
se sfinţea, în urma lor, cu slavă,
peste ocna lor de mucegai
cerul arunca un pumn de rai…
Braţul lor, în verde arcuire,
boltă înălţa, de mănăstire,
sau căra din mare lespezi drepte:
peste veac clopotniţe şi trepte.
Sfânt al Ţării, Ion Gură-de-aur,
Sfânt pietrar al Neamului şi faur,
şi Vasile mucenic dulgher
cioplitor de fulgere şi cer…
sângele lor – flacără de soare –
era, poate, din aiazmatare,
că s`a dus să fumege, tămâe,
pentru Crucea răstignită`n cue…
Moartea lor de sfântă rugăciune
vor veni altare şi-o vor spune.
Şi baladele s`or pogorâ din munte
să le ducă numele pe frunte.
Basmele şi doina rumânească
vor pleca în veac să povestească
cum la `ngropăciunea `mpărătească,
după sfinţii morţi cum în cazanii,
au mers cozia, rovinele, roşcanii,
basarabii şi vlădicii `n rând,
arnota şi turda, lăcrimând…
Doamne milostive, ruga noastră
păcătoasă şi nevrednică-i şi proastă,
dar îndură-Te de Ţară şi-i arată,
Bunule, în mila Ta curată,
cum ai găzduit la Tine, Sus,
pe cei Doi Sutaşi ai lui Iisus
şi `n Psaltirea Ţării cum i-ai spus:
Ca să vină Ţara şi să-i vadă
ce frumos stau în icoane şi`n baladă…
Cum surâd în verzi iconostase,
cu lumini de-apururea rămase.
Scrişi, muceniceşte, cu văpsele:
mâini de cneaz şi tâmple cu inele,
lângă mucenicii cu smerenii,
lângă voevozii strânşi la denii,
lângă Horia cu oase sfârtecate,
lângă Tudor din fântâna cu agate…
