Răspunderea românului era limitată, căci statul îi asigura o parte din condiţiile esenţiale ale vieţii, o casă şi un loc de muncă garantat, singurul lucru pe care trebuia să-l facă era să muncească şi să slujească partidului unic. Totuşi, trauma pierderii libertăţii şi a temerii permanente, turnătoria şi laşitatea i-au afectat grav şi profund conştiinţa – autoprotecţia nu mai funcţiona, iar românul de rând s-a complăcut într-o duplicitatate şi dualitate existenţială, un om pentru sine şi cei apropiaţi, iar altul pentru societatea comunistă. Puţini au fost cei care s-au opus regimului şi au suportat consecinţele, cu toate traumele anexate ei (puşcărie, bătăi, ameninţări, exil etc.), însă cu marea împlinire de a-şi fi salvat conştiinţa. Revoluţia ar fi trebuit să fie o salvare, o revelaţiei a milei lui Dumnezeu, însă cei mai mulţi au profitat de această libertate gândindu-se doar la înavuţire şi la prosperitate materială, la libertinaj în loc de libertate – Dumnezeu şi cele din jurul românului erau prea puţin importante, iar răspunderea, fie individuală fie colectivă, profesionalismul şi corectitudinea aproape ca au dispărut cu desăvârşire. Apoi, nimeni nu a încercat să „trateze” trauma şi nici nu a încercat să predea cursuri de moralitate şi integritate acestui popor, nici măcar biserica, poate şi pentru faptul că în timpul comunismului, acesta a renunţat atât de uşor la ele şi şi-a negat propria structură identitară (generozitatea, blândeţea, omenia, cinstea, munca, credinţa în mai bine şi în Dumnezeu), supunându-se unui regim inuman de opresiv. Azi, la mai bine de 20 de ani de la revoluţie, românul nu a revenit de la starea de traumă ci s-a complăcut în ea şi a perpetuat-o, iar fenomenul vindecării este aproape imposibil, în condiţiile în care pare complet incapabil să vadă unde şi care sunt problemele reale, de ce s-a ajuns aici şi ce trebuie el să facă pentru a ieşi din această situaţie. Victimizarea permanentă a fiecărui cetăţean pare rezolvarea teoretică a tuturor problemelor şi dilemelor sociale politice şi economice în ţara noastră...sau cel puţin o scuză acceptabilă. Chiar şi preşedintele şi guvernul de azi suferă de sindromul victimizării atunci cât trebuie să-şi justifice incompetenţa: - măsurile luate sunt cea mai bună soluţie, continuă ei să susţină, deşi toată lumea vede că sunt proaste sau chiar extrem de proaste, iar problemele, nu ei, ci alţii, dinaintea lor, le-au generat. Chiar şi lipsa de inconsecvenţă demonstrează imaturitatea şi iresponsabilitatea politică a decidenţilor de azi. În orice alt stat, este drept, democratic, orice inconsecvenţă de genul: mărim azi TVA, mâine îl scădem, s-ar fi soldat cu demisia în bloc a guvernului...iar intrarea în salariul funcţionarului cu greve nesfârşite de stradă. Însă noi nu mai suntem demult un stat democratic. De fapt, de foarte multă vreme nu suntem aşa ... sau poate că nu am fost niciodată. Putem cataloga perioada curentă ca neodictatură sau neocomunsim şi ne îndreptăm către dictatură în toată puterea cuvântului, o dictatură de tip nazist. Afirmaţia pare dură, dar starea de fapt şi cea a mentalului colectiv actual al poporului justifică aprecierea conform căreia s-a menţinut o perpetuă dictatură în România, cu o scurtă perioadă, de fix 20 de ani, de semidemocraţie. Comunismul a reuşit să zdrobească toată elita intelectuală a României, iar cea care a scăpat traumei comuniste s-a văzut proiectată într-un prezent construit pe lăcomie, minciună, laşitate, duplicitate şi victimizare imaginară a celor care nu au fost niciodată altceva decât opresori. Vindecarea socială, umană, economică şi redarea normalităţii acestui popor a scăpat atenţiei pseudoreformei post-decembriste. Şi oare cum ai putea să te vindeci ca popor de rănile trecutului dacă fundamentul actual e construit pe minciună şi hoţie generalizată? Recent, un raport al CE afirmă că, din totalul cazurilor de frauda cu fonduri de pre-aderare din 2009, cele din România şi Bulgaria reprezintă 81%, acoperind o proporţie de 93% din totalul sumei fraudate. Astfel, se pare că hoţia din bugetul public şi cele locale nu era suficientă şi că tentaculele mafiei corupţiei publice politice româneşti s-a extins cu repeziciune şi asupra fondurilor europene. Cum poţi oare, ca guvern, să bagi mâinile în buzunarele populaţiei şi a firmelor şi să impui taxe şi poveri fiscale, care mai de care, şi să tai salarii când este uşor de demonstrat că o bună parte din înavuţirea ta este furt calificat, minciună şi fraudă iar aparatul bugetar este controlat în totalitate de clasa politică, neavând nici un fel de autonomie reală?! Cum poţi oare, cu cea mai mare nesimţire, să bagi mâinile în buzunarele celor care îţi educă copii sau îţi salvează viaţa prin spitale şi sa numeşti asta reformă şi restructurare bugetară, iar colosul domeniu ministerial cu zeci şi sute de consilieri şi alte căpuşe şi beizadele să scape neatins??? Cât tupeu şi nesimţire trebuie să ai??? Oare aceasta nu este o formă avansată de demenţă a celor care ne conduc ??? Şi tot noi poporul truditor suntem graşii??? Cum poţi, când nu ai nici un criteriu de valoare şi nici cea mai mică umbră de profesionalism şi credibilitate, să-i pui în funcţii ministeriale cheie în domeniul financiar şi economic al României, orice altceva decât economişti şi asta în condiţiile unei ţări aflate în criză??? Cum poţi menţine un guvern ale cărui măsuri, măcar parţial, s-au dovedit neconstituţionale? Cum poţi să vorbeşti de tăierea pensiilor şi a salariilor, anunţându-le în locul guvernului şi călcând constituţia în picioare după bunul plac, şi să mai şi râzi??? Cum??? Câtă dublă personalitate poţi să ai să conduci o ţară de oameni deştepţi şi muncitori şi să-i tratezi pe toţi ca pe nişte proşti? De ce s-a ajuns aici, care este cauza şi care sunt soluţiile le voi prezenta, pe scurt în continuare. Cauza este pierderea valorii morale, a integrităţii ca neam, indiferenţa şi laşitatea, într-un cuvânt lipsa de răspundere generalizată la toate nivelurile. Mai mult, valoarea a fost înlocuită cu o formă agresivă de nonvaloare, de negare a elitelor ba chiar de denigrare şi exilare a lor, iar specialiştii adevăraţi au fost ignoraţi, combătuţi şi alungaţi de oriunde ar fi putut să-şi exercite pozitiv influenţa, răul s-a substituit binelui, iar corectitudii ia luat locul hoţia instituţionalizată, proprietatea a revenit celui mai puternic financiar şi nu celui îndrituit să o aibă prin moştenire, accesul la muncă a devenit un lux, mulţi aflându-se de mult timp în şomaj, iar relaţia dintre cetăţeni şi instituţii s-a deteriorat permanent. Practic o dată cu comunismul până în prezent se încearcă înnebunirea şi intimidarea cetăţenilor, iar trauma colectivă pare o foarte bună formă de control. La conducerea ţării şi învăţat să minţi, să învrăjbeşti, să tergiversezi reformele reale şi necesare ale societăţii, să iei decizii de capul tău fără a te consulta cu parlamentul şi cetăţenii acestei ţări, cu grupurile sociale şi profesionale – România este azi o dictatură nazistă de cea mai proastă calitate, condusă de incompeteţi de prim rang, a căror psudovaloare nu poate rezolva nici una din problemele reale ale ţării. Acum nu mai merge cu duplicitatea!!!...ori ştii ce să faci ori nu! Este cumplit să-ţi baţi joc de cetăţenii acestei ţări, dar atâta timp cât ai putut lua decizii proaste şi nu ai fost tras la răspundere...de ce să nu poţi face asta în continuare??? Acesta este motto-ul celor ce azi de la conducerea ţării, care se joacă la propriu cu viaţa noastră! Nu ei...şi nici tiranul Ceauşescu şi acum Băsescu sunt de vină....ci noi toţi învăţaţi cu traumele ...am uitat să reacţionăm...nu ştim cum...şi pe deasupra nu ne-a spus nimeni că ar trebui să o facem!!! De fapt ne complăcem în situaţia această fără măcar să încercăm să schimbăm câte ceva acolo unde suntem, la locul nostru! Acceptăm uşor că suntem prost plătiţi, că personalul din instituţiile publice, care ar trebui să servească cetăţeanul, este arogant şi indiferent, că ne mişcăm într-un cadrul legislativ neclar şi dubios în multe aspecte ale vieţii noastre pe care acesta le legiferează, că suntem slugarnici şi că dăm mită, că trebuie să fim ai cuiva ca să putem reuşi în viaţă, că guvernul îţi poate băga mâna în buzunar şi îţi poate tăia salariul...nenorocindu-ţi nu numai venitul curent, ci şi pe cel viitor, contribuind la pensie cu mai puţin, deşi muncind la fel, acceptăm cu uşurinţa ca guvernul să-şi bată joc de salariaţi şi pensionari după bunul plac, jucându-se de-a reforma pe viaţa şi sănătatea noastră, totul este permis, inclusiv hoţia celor ce ne conduc, iar debandada şi lipsa de răspundere domneşte pretutindeni...într-un cuvânt acceptăm disfuncţionalitatea ca pe o stare reală de fapt şi nu facem nimic să schimbăm asta....nici măcar generaţia tânără!

Într-un atare mediu, răspunderea personală trebui să-şi spună cuvântul....aceasta este soluţia salvatoare! Plasarea vinei în exterior şi victimizarea continuă de la nivel personal până la cel instituţional trebuie să înceteze! Noi suntem vinovaţi şi noi trebuie să găsim soluţii! Se spune adesea despre America că aceasta poate funcţiona perfect fără preşedinte, acelaşi lucru trebuie să-l facem şi noi! Noi trebuie să învăţăm să muncim, să iubim, să iertăm şi să mergem înainte!...şi să nu uităm că libertatea noastră de azi este câştigată cu sângele celor din închisorile comuniste şi cu a celor de la revoluţia din decembrie 1989!...să nu uitam pentru că sângele lor va cere mereu tot sângele nostru curat şi bun!

Să ne ajute Dumnezeu să fim cu adevărat cei mai buni români posibili şi să dobândim Împărăţia Cerurilor chiar de aici şi de acum, de pe pământ!

Din zecile sau chiar sutele de mesaje care ajung zilnic în presa electronică personală, un material nesemnat mi-a atras atenţia. Acesta, deşi privit din perspectiva psiho-socio-culturală, conţine numeroase referiri la aspecte economice, fără însă a intra în detaliu asupra lor. Subiectul principal al articolului respectiv se referea la traumă ca stare permanentă de fapt a societăţii româneşti, iar în contextul tematicii acestui număr - „Sfinţii închisorilor”, discuţia despre traumă se potriveşte perfect. Nu de puţine ori, m-am întrebat de ce în faţa răului şi a inechităţilor economice, sociale sau politice românii nu mai reacţionează sau reacţionează tardiv, neuniform, fără dorinţa autentică de „a tăia răul de la rădăcină”. Răspunsul pe care îl intuiam demult, pare confirmat extrem de elocvent de micuţul material amintit. Starea de permanentă traumă este realitatea în care societatea românească este menţinută de clasa politică. În momentul în care, unei traume personale îi mai adaugi una socială (pierderea locului de muncă, pierderea locuinţei în urma inundaţiilor etc.) şi la aceasta una economică (tăierea abuzivă a salariilor cu 25%, otova...indiferent dacă acel salariat este la limita inferioară sau a mediei salarizării sau are un salariu „nesimţit”), iar la acestea două, cumulezi şi alte traume, mai mărunte sau mai mari, rezultatul de ansamblu poate fi extrem de apăsător, aducând nu pe puţini în pragul nebuniei. Dacă în timpul comunismului, românii nu prea aveau alternative în a combate traumele ce le măcinau existenţa (lipsa libertăţii de expresii, sărăcia, munca înrobitoare adesea până la îndobitocire, în ture nesfârşite şi fără weekenduri, imposibilitatea de a-ţi manifesta dreptul de proprietate etc.), aceştia erau oarecum protejaţi de stat, care i-a menţinut la un statut de sclavi supravegheaţi şi relativ bine întreţinuţi. Răspunderea românului era limitată, căci statul îi asigura o parte din condiţiile esenţiale ale vieţii, o casă şi un loc de muncă garantat, singurul lucru pe care trebuia să-l facă era să muncească şi să slujească partidului unic. Totuşi, trauma pierderii libertăţii şi a temerii permanente, turnătoria şi laşitatea i-au afectat grav şi profund conştiinţa – autoprotecţia nu mai funcţiona, iar românul de rând s-a complăcut într-o duplicitatate şi dualitate existenţială, un om pentru sine şi cei apropiaţi, iar altul pentru societatea comunistă. Puţini au fost cei care s-au opus regimului şi au suportat consecinţele, cu toate traumele anexate ei (puşcărie, bătăi, ameninţări, exil etc.), însă cu marea împlinire de a-şi fi salvat conştiinţa. Revoluţia ar fi trebuit să fie o salvare, o revelaţiei a milei lui Dumnezeu, însă cei mai mulţi au profitat de această libertate gândindu-se doar la înavuţire şi la prosperitate materială, la libertinaj în loc de libertate – Dumnezeu şi cele din jurul românului erau prea puţin importante, iar răspunderea, fie individuală fie colectivă, profesionalismul şi corectitudinea aproape ca au dispărut cu desăvârşire. Apoi, nimeni nu a încercat să „trateze” trauma şi nici nu a încercat să predea cursuri de moralitate şi integritate acestui popor, nici măcar biserica, poate şi pentru faptul că în timpul comunismului, acesta a renunţat atât de uşor la ele şi şi-a negat propria structură identitară (generozitatea, blândeţea, omenia, cinstea, munca, credinţa în mai bine şi în Dumnezeu), supunându-se unui regim inuman de opresiv. Azi, la mai bine de 20 de ani de la revoluţie, românul nu a revenit de la starea de traumă ci s-a complăcut în ea şi a perpetuat-o, iar fenomenul vindecării este aproape imposibil, în condiţiile în care pare complet incapabil să vadă unde şi care sunt problemele reale, de ce s-a ajuns aici şi ce trebuie el să facă pentru a ieşi din această situaţie. Victimizarea permanentă a fiecărui cetăţean pare rezolvarea teoretică a tuturor problemelor şi dilemelor sociale politice şi economice în ţara noastră...sau cel puţin o scuză acceptabilă. Chiar şi preşedintele şi guvernul de azi suferă de sindromul victimizării atunci cât trebuie să-şi justifice incompetenţa: - măsurile luate sunt cea mai bună soluţie, continuă ei să susţină, deşi toată lumea vede că sunt proaste sau chiar extrem de proaste, iar problemele, nu ei, ci alţii, dinaintea lor, le-au generat. Chiar şi lipsa de inconsecvenţă demonstrează imaturitatea şi iresponsabilitatea politică a decidenţilor de azi. În orice alt stat, este drept, democratic, orice inconsecvenţă de genul: mărim azi TVA, mâine îl scădem, s-ar fi soldat cu demisia în bloc a guvernului...iar intrarea în salariul funcţionarului cu greve nesfârşite de stradă. Însă noi nu mai suntem demult un stat democratic. De fapt, de foarte multă vreme nu suntem aşa ... sau poate că nu am fost niciodată. Putem cataloga perioada curentă ca neodictatură sau neocomunsim şi ne îndreptăm către dictatură în toată puterea cuvântului, o dictatură de tip nazist. Afirmaţia pare dură, dar starea de fapt şi cea a mentalului colectiv actual al poporului justifică aprecierea conform căreia s-a menţinut o perpetuă dictatură în România, cu o scurtă perioadă, de fix 20 de ani, de semidemocraţie. Comunismul a reuşit să zdrobească toată elita intelectuală a României, iar cea care a scăpat traumei comuniste s-a văzut proiectată într-un prezent construit pe lăcomie, minciună, laşitate, duplicitate şi victimizare imaginară a celor care nu au fost niciodată altceva decât opresori. Vindecarea socială, umană, economică şi redarea normalităţii acestui popor a scăpat atenţiei pseudoreformei post-decembriste. Şi oare cum ai putea să te vindeci ca popor de rănile trecutului dacă fundamentul actual e construit pe minciună şi hoţie generalizată? Recent, un raport al CE afirmă că, din totalul cazurilor de frauda cu fonduri de pre-aderare din 2009, cele din România şi Bulgaria reprezintă 81%, acoperind o proporţie de 93% din totalul sumei fraudate. Astfel, se pare că hoţia din bugetul public şi cele locale nu era suficientă şi că tentaculele mafiei corupţiei publice politice româneşti s-a extins cu repeziciune şi asupra fondurilor europene. Cum poţi oare, ca guvern, să bagi mâinile în buzunarele populaţiei şi a firmelor şi să impui taxe şi poveri fiscale, care mai de care, şi să tai salarii când este uşor de demonstrat că o bună parte din înavuţirea ta este furt calificat, minciună şi fraudă iar aparatul bugetar este controlat în totalitate de clasa politică, neavând nici un fel de autonomie reală?! Cum poţi oare, cu cea mai mare nesimţire, să bagi mâinile în buzunarele celor care îţi educă copii sau îţi salvează viaţa prin spitale şi sa numeşti asta reformă şi restructurare bugetară, iar colosul domeniu ministerial cu zeci şi sute de consilieri şi alte căpuşe şi beizadele să scape neatins??? Cât tupeu şi nesimţire trebuie să ai??? Oare aceasta nu este o formă avansată de demenţă a celor care ne conduc ??? Şi tot noi poporul truditor suntem graşii??? Cum poţi, când nu ai nici un criteriu de valoare şi nici cea mai mică umbră de profesionalism şi credibilitate, să-i pui în funcţii ministeriale cheie în domeniul financiar şi economic al României, orice altceva decât economişti şi asta în condiţiile unei ţări aflate în criză??? Cum poţi menţine un guvern ale cărui măsuri, măcar parţial, s-au dovedit neconstituţionale? Cum poţi să vorbeşti de tăierea pensiilor şi a salariilor, anunţându-le în locul guvernului şi călcând constituţia în picioare după bunul plac, şi să mai şi râzi??? Cum??? Câtă dublă personalitate poţi să ai să conduci o ţară de oameni deştepţi şi muncitori şi să-i tratezi pe toţi ca pe nişte proşti? De ce s-a ajuns aici, care este cauza şi care sunt soluţiile le voi prezenta, pe scurt în continuare. Cauza este pierderea valorii morale, a integrităţii ca neam, indiferenţa şi laşitatea, într-un cuvânt lipsa de răspundere generalizată la toate nivelurile. Mai mult, valoarea a fost înlocuită cu o formă agresivă de nonvaloare, de negare a elitelor ba chiar de denigrare şi exilare a lor, iar specialiştii adevăraţi au fost ignoraţi, combătuţi şi alungaţi de oriunde ar fi putut să-şi exercite pozitiv influenţa, răul s-a substituit binelui, iar corectitudii ia luat locul hoţia instituţionalizată, proprietatea a revenit celui mai puternic financiar şi nu celui îndrituit să o aibă prin moştenire, accesul la muncă a devenit un lux, mulţi aflându-se de mult timp în şomaj, iar relaţia dintre cetăţeni şi instituţii s-a deteriorat permanent. Practic o dată cu comunismul până în prezent se încearcă înnebunirea şi intimidarea cetăţenilor, iar trauma colectivă pare o foarte bună formă de control. La conducerea ţării şi învăţat să minţi, să învrăjbeşti, să tergiversezi reformele reale şi necesare ale societăţii, să iei decizii de capul tău fără a te consulta cu parlamentul şi cetăţenii acestei ţări, cu grupurile sociale şi profesionale – România este azi o dictatură nazistă de cea mai proastă calitate, condusă de incompeteţi de prim rang, a căror psudovaloare nu poate rezolva nici una din problemele reale ale ţării. Acum nu mai merge cu duplicitatea!!!...ori ştii ce să faci ori nu! Este cumplit să-ţi baţi joc de cetăţenii acestei ţări, dar atâta timp cât ai putut lua decizii proaste şi nu ai fost tras la răspundere...de ce să nu poţi face asta în continuare??? Acesta este motto-ul celor ce azi de la conducerea ţării, care se joacă la propriu cu viaţa noastră! Nu ei...şi nici tiranul Ceauşescu şi acum Băsescu sunt de vină....ci noi toţi învăţaţi cu traumele ...am uitat să reacţionăm...nu ştim cum...şi pe deasupra nu ne-a spus nimeni că ar trebui să o facem!!! De fapt ne complăcem în situaţia această fără măcar să încercăm să schimbăm câte ceva acolo unde suntem, la locul nostru! Acceptăm uşor că suntem prost plătiţi, că personalul din instituţiile publice, care ar trebui să servească cetăţeanul, este arogant şi indiferent, că ne mişcăm într-un cadrul legislativ neclar şi dubios în multe aspecte ale vieţii noastre pe care acesta le legiferează, că suntem slugarnici şi că dăm mită, că trebuie să fim ai cuiva ca să putem reuşi în viaţă, că guvernul îţi poate băga mâna în buzunar şi îţi poate tăia salariul...nenorocindu-ţi nu numai venitul curent, ci şi pe cel viitor, contribuind la pensie cu mai puţin, deşi muncind la fel, acceptăm cu uşurinţa ca guvernul să-şi bată joc de salariaţi şi pensionari după bunul plac, jucându-se de-a reforma pe viaţa şi sănătatea noastră, totul este permis, inclusiv hoţia celor ce ne conduc, iar debandada şi lipsa de răspundere domneşte pretutindeni...într-un cuvânt acceptăm disfuncţionalitatea ca pe o stare reală de fapt şi nu facem nimic să schimbăm asta....nici măcar generaţia tânără!Într-un atare mediu, răspunderea personală trebui să-şi spună cuvântul....aceasta este soluţia salvatoare! Plasarea vinei în exterior şi victimizarea continuă de la nivel personal până la cel instituţional trebuie să înceteze! Noi suntem vinovaţi şi noi trebuie să găsim soluţii! Se spune adesea despre America că aceasta poate funcţiona perfect fără preşedinte, acelaşi lucru trebuie să-l facem şi noi! Noi trebuie să învăţăm să muncim, să iubim, să iertăm şi să mergem înainte!...şi să nu uităm că libertatea noastră de azi este câştigată cu sângele celor din închisorile comuniste şi cu a celor de la revoluţia din decembrie 1989!...să nu uitam pentru că sângele lor va cere mereu tot sângele nostru curat şi bun!Să ne ajute Dumnezeu să fim cu adevărat cei mai buni români posibili şi să dobândim Împărăţia Cerurilor chiar de aici şi de acum, de pe pământ!