Beizadea, lepădătură,
cu trei rafturi de untură
cocoţat în scaun, ca să
stea pe perini de mătasă,
de mătasă diafană
şi să soarbă filigeană.
Iar în ţară e scrie`n buchii,
arnăuţii ca păduchii
bici, urgii, zaveră, jaf
rumînească frunte`n praf
cu spinarea răbojită
stă românul ca o vită.
Judecăţile îi sug
pîn` şi fierul de la plug.
Despuiat pînă la piele,
coapsa-i crapă sub nuiele,
urlă`n jug, coace`n cătuşe,
zace`n ocna de cenuşe…
Temniţi pline rod năluci
de panduri şi de haiduci.
Trece lepra de-a călare
şi`n răscruci la drumul mare,
ştreanguri negre se aţin
holbând leşuri de creştin.
Beizadeaua se îngraşe
- gunoiul scurs de pe făraşe -
pîntecos, se umflă`n plin
ca o butie cu vin,
şi căpuşe creşte`n guşe.
Pe mari pungi cu galbini grei
vinde ţara la mişei,
la streini şi cămătari,
pripăşiţi de prin fanar.
Dar în toi de codru lung,
unde stelele împung
şi călare pejivini
intră luna`n vizuini,
când luceferii pieziş
bat arginturi pe furiş,
trei feciori – proptiţi în durdă –
rupţi din soare şi leurdă,
trei flăcăi – haiduci – pe gene
cu amurguri şi poene,
cu ochi mari de căprioară
şi mijlocul trestioară,
braţul: şuier, fruntea: scoc
şi sub coastă şoim de foc,
au ieşit la luminiş
cu luceferii pieptişi.
Pe cuţite şi pe barde
jurământ – jeratic arde.
Tremură`n chimir de piele
şi svâcnesc pistoale grele
- guşteri mari, ulii de fier -
svîrcolite din mâner,
par` c`ar vrea să sboare afară
cu aripi de piatră rară.
Frunză roşie mărgean
tolănită în rădvan
pe opt perini de mătasă
beizad sus somnoroasă
trece `n toi de noapte groasă.
Flăcări lungi de nestemate
trei haiduci ţâşnesc de-odată
ca trei fulgere de piatră,
ca trei zimbrii de agată.
Sar pistoalele afară,
haiduceşte scot pe nară
sburături şi plumb şi pară…
În caleaşca de mătase
iată, grasă, unsuroasă,
mîna`n înghiaţă cu inele
lîngă pungi cu mahmudele.
Iar oftatul peste vad,
pe sub cetini lungi de brad,
s`a tot dus spre ţarigrad…
Înghiţi-l-ar criptele,
şoacăţii şi liftele,
liftele spurcatele.
Lovi-l-ar bubatele,
slugile vânduţilor,
serdari arnăuţilor.
Lua-i-ar ducă-se`n pustii,
mânca-i-ar viermii de vii!
Muică Ţară, uite graşii,
pezevenchii, ciocoiaşii,
cum îţi scuipă fecioraşii!
Trei haiduci svîrliţi în besne
cu butuci de fier la glesne
în funingine jilavă,
într-o mlaştină buhavă,
Trei haiduci ca trei goruni:
talpa coaptă cu tăciuni,
şoldul ars şi fruntea friptă
şi spinarea`n spăngi înfiptă,
tîmpla rană şi coptură…
mîna `ntoarsă răşchitură…
funii ude cad pe trup…
cleşte roşu smulge unghii…
minghinele sparg genunchii.
Alelei! Blestem, blestem,
dar haiducii nu se tem.
Nu se tînguie, nu gem.
Când se frige talpa arsă,
geana lacrimă nu varsă
şi haiducii nu oftează
ci doinesc doină vitează,
doină lungă, legănată,
haiducească şi bărbată.
Iar cînd crunţii temniceri
vin la gratia de fier,
văd în temniţă minune:
negre, besnele de tuci
nu mai gîtuie haiduci.
Dar îngeri de scântei
ard în noaptea temniţei.
Trei arhangheli de zăpadă
cîntă, sprijiniţi în spadă!...
