El trecea pe lângă moartea ostăşească,
cu lumini de cântec pe obraz,
O poftea, râzând, cu el, la cină, —
şi cum sta la braţ cu moartea, drept,
cer valah, de-asupra, pe obcină,
îi punea medalii noui pe piept...
Anii, brumă... Neamul, subt prigoane,
sângera băut de guşteri mari.
Lângă piepturi verzi de legionari
pogorâ viteazu ‚n uragane.
De subt lespezi îl chemară voevozi,
ca să crească ‚n fruntea gărzilor, parâng.
Oase de vlădici gemeau sub bozii,
veacurile Ţării — oftau adânc.
...Şi-a trecut prin temniţe... grămadă.
Ţara-a stat cu el, legată ‘n fier,
Temniţa-a prins aripi de baladă
Şi s’a ridicat, de-atunci, la cer...
Gratiile au plesnit ca o vioară,
şi legiunile, cu clocot de prier,
au pornit cântând în primăvară
după Căpitan şi Grănicer.
Cântecul, pe umăr, cât un soare,
jertfele, în ochi, ca nişte zări...
gărzile tunau, despicătoare, —
Ţara toată, braţe şi chemări...
Doamne, azi ni-l chemi şi-l urci pe-o rază...
Poate, sus, Arhanghelul Mihai
vrea să-l pună grănicer de pază
la hotarele cu fulgere din Rai.
Sau l-aşteaptă, poate, sus, în strane
Mucenicii'n mâini cu verde ram, —
ca să ne vegheze, din icoane,
Sfânta noastră luptă pentru Neam!
