Sunt pseudo-naţionaliştii, de care vorbeam, nu demult, într’alt articol apărut în „Ideea liberă” a d-lui Vintilă Pantazopol.

În rândurile acestui pseudo-naţionalism poate intra orcine. Absolut orcine, fără a preîntâmpina stăvilare, fără a risca să i se disece trecutul, fără a fi strecurat atent prin filtrul valorilor morale. Partide politice şi oameni politici, aventurieri şi rataţi, jongleuri ai frazei şi ai afacerismului, vituozi ai perimetrelor sau indivizi canceraţi de păcatele lumii vechi, - îşi dau întâlnire, de-avalma, pe aceste noi „baricade” ale pseudo-naţionalismului. Iată-i hotărându-se peste noapte să se facă... naţionalişti. Brusc nu le mai place democraţia. Strâmbă din nas şi nu mai suportă mirosul putrefacţiei de aici, deşi până aseară la orele 9 se simţeau excelent între tovarăşii lor de afacerism şi partid democrat. Acum, însă, s-au decis: „Hai mai bine la naţionalism... E mai practic! Cine ştie ce aduce ziua de mâine!”

Şi dintr’un salt, domnii convertiţi politici încalecă zidul democraţiei şi sar în ograda larg primitoare a pseudo-naţionalismului...

Oare partidul liberal nu se declară şi el, - în aceste zile de mimetism frecvent – pentru un „naţionalism constructiv”? Nu e domnul Guţă un astfel de „naţionalist constructiv”? Şi seraficul domn Inculeţ, la fel... şi celălalt heruvim, cu candori de zăpadă pe umeri, domnul îngeraş Manolescu-Strunga – tot aşa, adică, mă rog „naţionalist” plus „constructiv”...

Toate ingenuităţile acestei ţări cufundate până la gât în mlaştinile democraţiei, ies acum la mal, şi-şi dau cu pudra nevinovăţiei peste huma cleioasă a bălţilor şi lintiţa lipită de trup.

Şi, bineînţeles, în urma acestei sumare toalete, îşi fac, triumfal şi zâmbind intrarea în „naţionalism”. Mimetismul atrage după sine şi pierderea memoriei.

Astfel, domnii convertiţi de ultimă oră uită definitiv, până la besnă cerebrală că, nu demult, au fost cei mai aprigi duşmani şi calomniatori ai naţionalismului.

Mulţi dintre recenţii pseudo-naţionalişti, sunt prigonitorii de ieri ai naţionalismului, pe care l-au pus în cătuşe şi l-au trimis prin puşcării.

Cu uitarea de mână, surâd acum galeş, spre „naţionalismul constructiv”.

Uite-l pe d. Titulescu. Şi d-sa suferă de amnezie. Descinde din tren cu dreapta întinsă, şi – fără memorie – salută ca un veritabil „naţionalist constructiv”: „Trăiască România, Trăiască Regele”... Şi Geneva şi d. Litvinov şi simpaticele soviete şi anii de mucenicie românească – 1933 şi 1934 – toate s’au şters acum din mintea „marelui patriot”.

Şi rândurile pseudo-naţionalismului se îngroaşe zilnic.

Vom recunoaşte, cu gravitatea ce se impune tot pericolul acestui pseudo-naţionalist.

O mare prăpastie se crapă între naţionalismul autentic, cu vechime de jertfe, de lupte, de mucenicii şi cu suflet ca o medalie de aur, şi între această plină de farsă „convertire” întru „naţionalism” de ocazie.

Naţionalismul adevărat e o trăire. O combustie adâncă. O purificare completă prin această incandescenţă interioară. Aici există marele filtru: selecţiunea, ierarhizarea.

Naţionalismul adevărat e şcoala elitelor. Pseudo-naţionalismul democraţilor farseuri e numai o pepinieră de şarlatani şi de suflete bolnave. De suflete pline de microbii lumii vechi. Omida tuturor corupţiilor, adusă de-acolo, de pe tărâmurile verminate ale democraţiei, e slobodă să ronţăie mărunt, să se încuibeze în voe.

Un vălmăşag pestriţ de panglicari, de escroci, de politicieni abjecţi. Toţi, încercând să-şi înfăşure bubele morale cu steagul ţării, şi să-şi prindă, în dreptul inimii putrede, medaliile „naţionalismului”.

În această lume a pseudo-naţionalismului, şarlatanii ieftini pot fi identificaţi uşor.

Primejdia e mai mare acolo unde se iveşte canalia rafinată. Canalia care, sub masca „naţionalismului”, amăgeşte şi intimidează pe naivi prin etalarea (?) talentului, inteligenţei sau dialecticii sale, îndelung exersate... Naivii cad în cursă. Unii îi ascultă valurile retorice, alţii holbează ochii la slovele-i scrise, iar canalia pseudo-naţionalistă se schimbă, lent, în mit mărunt de cafenea... Canalia se agită, dă din mâini, oferă lecţii de naţionalism, iar barbişonul îi palpită, mefistofelic. Şi farsa continuă. Ca o sfidare pentru Neam, ca o batjocorire a Ţării...

Atenţie, camarazi! Trec rânduri-rânduri farseurii naţionalismului. Printre ei se află şi canalia rafinată. Atenţie, camarazi!