A trăi bine, la nivel general, înseamnă în primul rând a aduce din nou economia pe linia de plutire, iar acest lucru trebuie să înceapă, în primul rând, în cazul special al României, cu un demers elementar: „Stop Jaf”. În al doilea rând, este necesară implementarea unui set de măsuri cu adevărat „de dreapta”, cum ar fi: scăderea contribuţiilor sociale, a taxelor şi impozitelor şi atragerea de fonduri (investiţii străine, fonduri europene, finanţări de pe piaţa de capital etc., inclusiv măsuri de creştere a gradului intern de economisire şi reinvestire, atât în cazul firmelor, cât şi în cazul populaţiei). Deşi certaţi de masoneria europeană, prestigioşii economişti americani (care probabil, cei mai mulţi, fac parte din masoneria anglo-saxonă!) au dreptate în foarte multe privinţe. De exemplu, reputatul economist american Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel, consideră că măsurile de austeritate luate de statele europene pentru a reduce deficitele bugetare ameninţă creşterea economică şi ar putea afecta semnificativ încrederea investitorilor. De asemenea, luarea unor măsuri de austeritate doar de dragul de a reduce deficitele nu face decât să aibă un efect advers celui scontat, adică scăderea veniturilor din taxe, adâncirea deficitelor şi a neîncrederii pieţelor în redresarea economiilor, inclusiv posibile tendinţe inflaţioniste, motiv pentru care se prognozează o creştere economică extrem de scăzută în Europa. Cu toate că, prin operaţiunile şi instrumentele financiare speculative promovate în Europa, America şi-a lansat pe continent calul său troian prin „criza grecească”, totuşi, aceasta, cel puţin în ceea ce o priveşte, a acţionat corespunzător, stimulându-şi economia în perioada de criză. Acelaşi lucru l-au făcut şi statele mai inteligente şi mai dezvoltate din Europa. Pentru cei mai inteligenţi, criza a adus şi o serie de lucruri bune, permiţând luarea unor măsuri autentice de reformă prin corectarea deficitelor acolo unde era cazul, dar şi stimularea acelor domenii de interes naţional (prin acţiuni, care în mod normal ar fi fost blamate de UE), acoperindu-şi deciziile protecţioniste tocmai cu „emblema” crizei. Mai mult, în ultimele luni, pasiuni hegemonice asupra întregului continent s-au născut în Franţa şi Germania, iar Uniunea Europeană, o adevărată „vizuină a vulpii”, pare o reală capcană pentru ţările „periferice”, prinse pe picior greşit de efectele crizei. România, încadrată în grupa noilor state membre ale Uniunii Europene, este văzută permanent un codaş al măsurilor anticriză. De fapt, aşa şi este, căci măsurile ei anticriză, nu sunt nimic mai mult decât măsuri pro-criză. Şi în timp ce alţii vecini din zonă, confruntaţi cu un şomaj alarmant iau măsuri de reducere a contribuţiilor sociale plătite de angajaţi şi angajatori, de lărgire a plajei de timp pentru beneficiarii ajutorului de şomaj, de reducerea a perioadei minime de contribuţie obligatorie la fondurile sociale (ex. de la 12 luni la 9 luni, în Letonia), de acces gratuit la sistemul de sănătate etc., în România lucrurile stau exact pe dos. Deşi la nivel european, directivele sunt de „flexibilizare” a pieţei muncii, adică de transformare din ce în ce mai mare a contractelor colective de muncă în contracte individuale şi a celor nedeterminate în contracte determinate, precum şi de prelungire a vârstei de pensionare a femeilor la 65 de ani, pentru a atinge vârsta de pensionare a bărbaţilor, totuşi, politicienii de Dâmboviţa ar trebui să ia în calcul premisele autohtone. Aceştia ar trebui să ţină cont de realităţile zdrobitoare din ţara noastră: salariaţii români sunt, după bulgari, cei mai prost plătiţi salariaţi la nivelul întregii Uniunii Europene, femeile lucrează, în general, mult mai mult decât bărbaţii, sistemul social autohton nu oferă suficientă protecţie cetăţenilor atât din cauza retribuţiilor mizerabile cât şi din cauza existenţei abuzurilor din sistem, salariul minim din România nu poate fi interpretat în nici un fel ca restricţionând libertăţile de mişcare ale angajatorilor, fiind de aproximativ 10 ori mai mic decât media ţărilor europene dezvoltate. Nu în ultimul rând, menţinerea unui nivel extrem de scăzut de salarizare, implică la nivelul salariaţilor şi angajatorilor: demotivarea muncii, deci o productivitate a muncii extrem de scăzută, dezinteres, lipsa creativităţii, personal subcalificat sau chiar necalificat, precum şi o creşterea a ponderii acestora în timp, menţinerea unei remuneraţii nesatisfăcătoare şi în viitor, iar pentru angajatori pierderea clienţilor, creşterea costurilor salariale şi a cheltuielilor generale, scăderea competitivităţii, amânarea profiturilor sau lipsa lor şi in extremis, chiar desfiinţarea afacerii în timp. Acestea se traduc la nivel economiei naţionale prin: adâncirea sărăciei, scăderea productivităţii muncii, creşterea costurilor salariale şi implicit a presiunii acestora asupra inflaţiei, scăderea consumului, comercializarea de produse şi servicii de proastă calitate, scăderea economisirii, scăderea investiţiilor, neîncredere şi tensiuni sociale, emigrarea forţei de muncă bine calificată, o imagine defavorabilă asupra riscurilor de ţară, adică costuri mai mari pentru îndatorare, atât internă cât şi externă (a firmelor, a populaţiei şi mai ales a statul, prin autorităţile sale publice, centrale şi locale). Prin urmare, o salarizare necorespunzătoare cu calificările şi aspiraţiile cetăţenilor nu poate face niciodată dintr-o ţară săracă o ţară bogată, ci, cel mult, o ţară şi mai săracă şi mai lipsită de perspectivă. Deci, de dorit ar fi majorarea salariului minim pe economie, stoparea disponibilizărilor din sistemul bugetar dincolo de numărul necesar de angajaţi pentru asigurarea unei funcţionări fireşti (o renormare a activităţii publice, ţinând cont de capacităţile şi pregătirea medie a funcţionarilor publici!), menţinerea contractelor individuale de muncă pe perioadă nedeterminată, menţinerea actualei calculaţii a pensiilor şi a vârstei de pensionare (şi aşa extrem de avansată pentru condiţiile de viaţă din România), precum şi o autonomie reală a instituţiilor publice în raport cu puterea politică. De asemenea, oferirea unor compensaţii de natură fiscală sau nefiscală pentru angajaţii cu venituri reduse sau pentru şomeri ar fi bine venită în această perioadă de criză.

Totodată, găsirea unor căi alternative de rezolvare a deficitului fiscal-bugetar fără a mai apela la acordul cu FMI pentru anul 2011 este singura soluţie de ieşire din impas. Ambiţia guvernanţilor de a evita să ofere randamente mai mari de 7% la lei este nejustificată, băncile cerând dobânzi mai mari pentru vânzarea titlurilor de stat proporţional cu prima de risc estimată de ele pentru România. Odată ce acest instrument de îndatorare al statului va funcţiona, se va produce un dublu efect pozitiv: creşterea credibilităţii statului în faţa investitorilor şi al băncilor şi scăderea ratei dobânzii pentru titlurile oferite de stat. O soluţie de îmbunătăţire a imaginii statului ar fi obligarea tuturor producătorilor şi comercianţilor de bunuri şi servicii de afişare a preţurilor şi de încasare a tuturor plăţilor numai în lei. În decursul anilor, euroizarea economiei româneşti a atins cote alarmante, aceasta a scăzut încrederea cetăţenilor (şi nu numai!) în moneda naţională şi le-a afectat veniturile în mod direct sau indirect. Astfel, firmele autohtone sau străine (ex. companii de telefonie mobilă, sau imobiliare, dealeri auto, hoteluri şi restaurante etc. ) s-au protejat de riscul valutar plasându-l în întregime în seama clienţilor, aceştia împrumutându-se, pentru achiziţionarea unor asemenea produse şi servicii, la rândul lor în euro. Nici bancherii nu au rămas mai prejos şi au stimulat creditarea în euro, în timp ce BNR s-a concentrat pe menţinerea unei volatilităţii scăzute a cursului de schimb şi deci dobânzi mai ridicate la lei, pentru a menţine atât inflaţia cât şi cursul în marje relativ stabile. Practic, instituţiile financiare, firmele şi cetăţenii au intrat în circuitul euroizării excesive în detrimentul monedei naţionale, conducând în final la fluctuaţii de curs (fie în sensul aprecierii, fie în sensul deprecieri forţate, fără nici o bază reală) şi la dobânzi mai mari la creditele în lei. Aceste aspecte constituie o explicaţie pentru randamentele ridicate cerute de bănci pentru titlurile de stat şi nu ar trebui privite cu mai mare reticenţă decât un eventual împrumut de la FMI, consider, mult mai dureros în plan economic şi social pentru România.

În concluzie, statul român va trebui să adopte altă strategie economică şi socială decât cea „a tăierilor”, eventual tăierea doar a cheltuielilor inutile din ministere, administraţii publice centrale şi locale, adică a ceea ce se încadrează la categoria „jaf”, însă principala ei preocupare va trebui să fie asigurarea creşterii economice, prin măsuri de stimulare şi atragere de investiţii, prin măsuri reale de creştere a protecţiei sociale, de absorbţie a forţei de muncă disponibilizată în ultimii ani, de stimulare a micilor antreprenorii şi a afacerilor, în general.