Se svârcoleau în gropniţi voevozii,
gemeau vlădici, în cripte, şi panduri.
Ciolanele moţeşti trosneau sub bozii,
zarea murea, vântul cobea, oftau păduri...
Prindeau din temelie să se mişte
parânguri şi rarăuri de granit.
Bejenii lungi şi bice de restrişte
isbeau din nou în Neamul orospsit.
Şi mi-am lipit urechea de morminte
şi-am auzit cum auie şi plâng.
Şi-am ascultat, în băltăreţi fierbinte,
ce greu oftează codrii când se frâng.
Şi-am isbucnit atunci ca o vâltoare,
învârtejit din cremene şi fier...
În coastă am o pajură de soare,
pe umeri vifor duc, pe frunte, cer.
Mă’nchin spre Feldioara şi Rovine,
mă plec pe oseminte de rumâni,
ţărâna cnejilor o port cu mine
şi beau trecutul Ţării din fântâni...
Când braţu-mi cade aprig ca o spadă,
pedepsitor de mişelie şi trădări,
senin rămân cu fruntea pe baladă
şi pe obraz aprind lumini şi zări.
Biserici noui cu creştetul ca luna
din mâna mea răsar cum nişte crini.
Cu târnacopul meu despic furtuna
şi cu mistria mea zidesc Destin.
Zâmbind, primesc şi temniţă şi roată,
mucenicia o aştept şi-o cer.
În temniţă, Iisus mi se arată
şi-mi oblojeşte rănile cu cer.
Iar sângele de-mi picură pe Ţară,
din fiecare strop creşte-un altar...
Ler, Lerui, Ler, din jertfa legionară
Înalţă, Doamne, - o Ţară ca un har!
