Într-o astfel de mănăstire a poposit tânărul care avea să devină monahul şi sihastrul Chiriac de la Bisericani. A făcut aici ucenicie îndeajuns, până ce a învăţat de la părinţii îmbunătăţiţi meşteşugul gândirii celei curate despre Dumnezeu şi meşteşugul rugăciunii celei de taină, numită „Rugăciunea minţii” sau „a lui Iisus”. Când a fost vremea ca să fie îmbrăcat în haina monahală, i s-a pus numele de Chiriac, care, în limba noastră, s-ar tălmăci „al Domnului”.

Era mănăstirea Bisericani cu trecut însemnat şi cunoscută ca loc de evlavie şi de azil pentru neguţătorii bătrâni, care se retrăgeau acolo pentru o mai înaltă trăire religioasă. Mulţi plutaşi de pe Bistriţa îşi găseau aici odihnă şi hrană în drumul lor spre Siret. Dar Cuviosul Chiriac năzuia după mai multă linişte duhovnicească. Nu s-ar fi depărtat la mare distanţă de Bisericani, de vreme ce ştia istoria celor care, vrând să meargă la muntele Atonului, au fost opriţi din cale de Preasfânta Fecioară Maria, care i-a întrebat: „- Unde vă duceţi?” Iar ei, plini de bucurie dar şi de spaimă, au răspuns: „- Ne ducem la grădina Sfinţiei Tale” (că odinioară Sfântul Munte al Atonului se numea „Grădina Maicii Domnului”. Atunci, Preacurata le-a poruncit: „- Întoarceţi-vă, că şi aici este grădina mea!”. Şi îndată Maica Domnului s-a făcut nevăzută, iar părinţii aceia s-au întors la chiliile lor. În locul întâlnirii minunate au pus ei icoana Preasfintei Născătoare, şi de atunci până astăzi el se numeşte „Iconiţa”. Sihaştrii au înţeles din această întâmplare că şi Moldova, ca şi întreaga noastră ţară, este o „Grădină a Maicii Domnului”, loc ospitalier, de prosperitate spirituală şi materială.

Cuviosul Chiriac, încă în mănăstire fiind, începuse să practice înfrânarea în toate: în chilie nu făcea foc; hainele îi erau aceleaşi vara şi iarna; picioarele şi le încălţa în opinci, fără obiele sau ciorapi. Aşa de mult „s-a golit pe sine” cu smerenia şi nevoinţa, încât darul lui Dumnezeu lucra în el în chip tainic şi-l ajuta, mângâindu-l ori de câte ori avea vreo supărare în viaţa de obşte. Se ruga mereu Maicii Domnului, în biserica cu hramul Buna-vestire, şi o implora cu lacrimi ca să-l ajute sa se retragă la mai multă linişte şi nevoinţă. De aceea, în una din zile, s-a dus la duhovnicul său şi la stareţ şi a cerut binecuvântarea să meargă în singurătatea pădurii, „iar aceştia, având îndemnul cugetului lor de la Dumnezeu, după multă şi aleasă povăţuite i-au dat îngăduinţa ca până la o vreme să meargă la loc mai liniştit, dar nu prea departe de mănăstire. Cu multă bucurie în suflet, punând metanie la duhovniceştii lui părinţi şi la întreg soborul şi însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a cerut ajutorul Maicii Domnului, a ieşit pe poarta mănăstirii şi a purces către o poieniţă tainică, în apropierea căreia se afla o peşteră de adăpost în vremuri mai rele. Aici ajungând, ca la colţ de rai mult dorit, a început Cuviosul Chiriac nevoinţă cea cu bună chibzuinţă a rugăciunii neîncetate.

Odată cu această lucrare a minţii, după obiceiul sihaştrilor, a început să facă şi încercări pentru a vedea dacă poate şi mai mult să sufere arşiţa, zăduful, ploaia, omătul şi frigul. Şi-l biciuiau toate acestea peste trupul gol, iar el cu bucurie le primea. De la o vreme, hainele pe care le avea cu el se uzaseră, încât erau petec peste petec. A mai mers de câteva ori la părinţii din mănăstire şi le-a arătat că de acum va veni mai rar sau poate chiar deloc, dar a rugat cu lacrimi să fie cercetat, din vreme în vreme, cu Sfintele Taine şi cu puţin posmag, la locul ştiut de oarecare părinţi. Şi aşa, luând din nou binecuvântare, a mers la peştera sa şi, lăsând îmbrăcămintea pe care o avea, s-a rugat Domnului să fie ajutat ca să poată vieţui ca oarecând Sfântul Onufrie, înfruntând toată greutatea zilelor şi a nopţilor în timpul anului, aşa cum se întâmplă să fie ele în Carpaţii noştri. Şi din nevoinţă în nevoinţă se întraripa cu duhul rugăciunii, care-l făcea să uite de sine. Aşa de mult s-a adâncit în trăirea isihastă, încât, pe pământ fiind, i se părea că trăieşte în cer, bucurându-se de adevărate descoperiri dumnezeieşti ca oarecând Sfântul Apostol Pavel în pustie, după ce a scăpat din mâinile dregătorului Areta (II Cor. 11, 32).

Cu o nevoinţă ca aceasta, Cuviosul Chiriac s-a canonit, petrecând “gol” – adică fără îmbrăcămintea trupului, dar şi fără nici o zăticnire sufletească – şi era împodobit cu bună voie, cu cea mai mare smerenie pentru dragostea de Dumnezeu şi de oameni, fraţii săi din lume, pentru care se ruga neîncetat să se bucure ei de sănătate şi mântuire. Aşa a făcut mulţi ani de-a rândul, încât nouă, celor de astăzi, parcă nu ne vine să credem că şaizeci de ani a petrecut în această îngerească trăire. Cu o astfel de viaţă îmbunătăţită, în această „Grădină a Maicii Domnului”, – ţara noastră -, Cuviosul Chiriac nu era în linişte deplină şi nelucrare. Se întâmpla adesea ca ciobani cu turmele lor, care urcau la poienile muntelui, să nimerească la peştera pustnicului, iar el, acoperindu-şi goliciunea cu rasa zdrenţuită, dar binecuvântată, se arăta lor şi le spunea cuvinte de adâncă cugetare şi de mare folos sufletesc. Aceştia, cu multă mângâiere în inimi, porneau mai departe şi aveau linişte din partea fiarelor sălbatice, istorisind oricui despre cuviosul acesta minunat, care era atât de blând şi atât de cu bunăvoinţă, de ale cărui rugăciuni s-au folosit. Ştia Cuviosul Chiriac cum în părţile Ardealului creştinii ortodocşi sunt în strâmtorare cu credinţa lor şi cu neamul lor cel românesc. Ştia cum episcopul ortodox Dosoftei de peste munţi scria la 1622 părinţilor de la Bisericani despre nevoia păstrării credinţei celei vechi şi adevărate, ortodoxe. Învăţase Cuviosul Chiriac în mănăstire să scrie şi să citească. La Bisericani erau cărţi de toate felurile: cu vieţi de sfinţi, cu îndrumări şi sfaturi moral-duhovniceşti, cărţi de slujbă şi cântări bisericeşti, opere cu întâmplări din viaţa omenirii. Cât a stat aici, pe toate le-a cercetat. Pe o carte veche, care de mult nu mai are început şi sfârşit, un Sbornic care cuprinde: vămile văzduhului, câteva vieţi de sfinţi, pravilele Sfinţilor Apostoli, se găseşte însemnarea care pare să fie a râvnitorului schimnic: „Mult păcătosul Chiriac a scris-o cu mână neputincioasă şi păcătoasă”.

Se bucura Cuviosul Părinte Chiriac că mănăstirea metaniei sale, Bisericani, se întărea întru totul şi se gospodărea spre folosul cel de obşte. Viaţa minunată a neobositului Ostaş al Duhului nu a rămas tăinuită. Egumenul Mitrofan de la Bisericani, care a învăţat şi meşteşugul scrisului cu „condei de foc”, adică s-a îndeletnicit cu tipăritul cărţilor, fiind chemat la Iaşi de către mitropolitul Dosoftei, ca să-l ajute – printre altele – la apariţia Vieţilor Svinţilor, a istorisit ierarhului cărturar despre cel ce se făcuse vestit prin deosebita sa vieţuire. Lucrul acesta l-a determinat pe Dosoftei să consemneze cazul cu totul deosebit în (monahismul nostru românesc, ca un nevoitor să fi putut trăi o viaţă de om într-o înfrânare îngerească şi să suporte greutăţile vremii de vară şi, mai ales, vitregia iernii.

Despre prea puţini vieţuitori din sihăstriile româneşti avem ştiinţă să fi petrecut în acest chip de desprindere de toată nevoia omenească, lăsându-se în grija lui Dumnezeu şi a Sfintei Fecioare Maria. Dacă ar fi să socotim cam câţi ar fi anii vieţuirii pământeşti ai Cuviosului Chiriac de la Bisericani, nu ne-am putea opri la mai puţin de optzeci. A trăit viaţa pe care o vesteşte psalmistul pentru cei pe care Dumnezeu îi binecuvântează. Acest însetat de adevăr şi virtute a trecut către Domnul în anii 1659-1660. Ziua sfârşitului său a primit-o cu bucuria învierii. Cu puţin timp înainte, a rugat pe un ucenic să vestească pe duhovnicescul său părinte să facă dragoste pentru Dumnezeu şi să urce până la locul nevoinţei sale, ca să-l mărturisească şi să-l împărtăşească cu Sfintele Taine. Şi venind acesta i s-a mărturisit şi s-a pricestuit, spunând că de-acum începe pentru el o altă cale şi cu aceste merinde se va înfăţişa în faţa Dreptului Judecător. Aşezându-se pe lespedea unde obişnuia să stea câte puţin în peştera sa, închizând ochii, şi-a dat duhul parcă rugându-se şi zicând: „Primeşte-mă, Doamne, pe mine, nevrednicul Tău robii”. Au venit părinţii din mănăstire şi alţi mulţi sihaştri şi au făcut cele după rânduiala înmormântării călugărilor, minunându-se de o viaţă ca aceea pe care a dus-o Cuviosul Chiriac. Ei au dat slavă lui Dumnezeu, repetând cuvintele din Psaltire: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii lui, Dumnezeul lui Israel; Însuşi va da putere şi întărire poporului Său” (Ps. 67, 36). După o vreme, alţi ostenitori părinţi au făcut peştera cuviosului ca un paraclis împodobit cu icoane şi cu candela mereu aprinsă. Şi a devenit acest loc vestit, cunoscut şi păstrat cu evlavie cu numele „Muntele şi peştera lui Chiriac”. Aşa a rămas vie amintirea vieţuirii acestui cuvios părinte până în ziua de astăzi. Sfintele sale moaşte au fost păstrate cu grijă sfântă şi, pentru a le feri de jefuirea care se făcea în acele vremuri cu astfel de odoare, au fost aşezate la loc tăinuit până în ziua de astăzi.

Chipul Cuviosului Părintelui nostru Chiriac de la Bisericani nu apare în pictura din biserici şi din paraclise. Evlavia părinţilor şi a credincioşilor a fost totuşi mare pentru acest om cu viaţă îngerească, pe care l-au socotit, cu darul iui Dumnezeu, între sfinţi. Ei însă nu au îndrăznit să îndeplinească rânduielile cuvenite sfinţilor, fără binecuvântarea Sfântului Sinod. Din generaţie în generaţie s-a păstrat chipul nevoinţelor acestui minunat cuvios părinte, îndemnător la viaţa de sfinţenie şi de dăruire lui Dumnezeu. Şi noi ne arătăm dragostea pentru un astfel de isihast vrednic de pomenire nu numai la 31 decembrie, când este amintit cu alţi nevoitori români, ci mereu – ori de câte ori aflăm ştiri despre o viaţă atât de desprinsă de micimile pământeşti.