Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani

Acest preacuvios părinte este cel dintâi sihastru cunoscut în muntele Bisericanilor şi adevăratul întemeietor al mănăstirii cu acelaşi nume (1). S-a născut într-un sat din ţinutul Neamţ. Şi de mic copil avea chemare spre viaţa călugărească. Deci, căutând să împlinească grabnic cuvântul Sfintei Evanghelii care zice: «Cela ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine» şi iarăşi: «Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine» (Matei 10, 37-38), îndată şi-a lăsat părinţii şi a intrat în nevoinţa monahală la mănăstirea Bistriţa, ctitoria marelui domn Alexandru cel Bun. Aici, primind îngerescul chip al călugăriei, în puţini ani a deprins de la părinţii bătrâni meşteşugul încordărilor duhovniceşti, adică lupta cu gândurile, păzirea minţii de cugete rele, înfrânarea simţurilor, ascultarea şi smerita cugetare, astâmpărându-şi patimile firii cu cureaua postului şi înălţându-şi mintea la Mirele Hristos, prin neîncetată rugăciune.

Văzând Cuviosul Iosif că nu are destulă linişte la mănăstirea Bistriţa, fiind aşezare domnească, şi arzând cu inima să se închine la Mormântul Domnului, a luat binecuvântare de la egumenul mănăstirii, Dometian, şi a plecat la Locurile Sfinte. După ce s-a închinat la Mormântul dătător de viaţă din Ierusalim, s-a retras la pustie, în Valea Iordanului, ajungând în puţini ani sihastrul vestit. Aici s-a nevoit într-o peşteră, mai întâi singur, apoi cu câţiva ucenici, răbdând multe năluciri şi ispite de la diavoli. Mâncarea lui era o dată la o zi sau două, puţină pine uscată şi apă din râul Iordan. Aici, în cea mai înaltă şcoală a liniştii şi rugăciunii, a ajuns Cuviosul Iosif, Sihastrul la măsura desăvârşirii şi a sfinţeniei, suferind, ziua, arşiţa grea a soarelui, noaptea, privegherile cele târzii, citirea psalmilor, nenumărate metanii, rugăciunea cea de foc cu mâinile înălţate la cer şi războiul cel greu de biruit al diavolilor. Dar fiind întărit de darul Duhului Sfânt, a surpat prin smerenie şi răbdare toate cursele vicleanului vrăjmaş al neamului omenesc, arzându-le cu postul, cu rugăciunea, cu păzirea curată a minţii şi cu dumnezeiasca dragoste. Aşa a ajuns Cuviosul Iosif la înălţimea urcuşului duhovnicesc, devenind cel dintâi sihastru român cunoscut în prima jumătate a veacului al XV-lea, din pustiul Iordanului.

Făcându-se cunoscut numele lui tuturor sihaştrilor nevoitori din preajma locului unde S-a botezat Hristos, s-au adunat în jurul Cuviosului Iosif Sihastrul şaptesprezece pustnici, dintre care cincisprezece români şi doi greci, luând fiinţă astfel prima comunitate duhovnicească românească cunoscută în Ţara Sfântă. Numele celor mai vestiţi ucenici ai Cuviosului Iosif sunt acestea: Simon, Metodie, Varnava, Petru, Averchie şi Gherman. Toţi aceşti sihaştri urmau sfatul şi viaţa îndrumătorului lor, nevoindu-se fiecare după a sa putere la priveghere de toată noaptea, la post şi metanii, la rugăciune din inimă şi la cugetarea celor dumnezeieşti. Iar nevoinţa lor era aceasta: toată săptămâna se canonea fiecare singur în peşteră, nu departe de chilia Cuviosului Iosif, mâncând o dată pe zi, la asfinţitul soarelui, şi ostenindu-se după putere. Iar Duminica mergeau cu toţii la mănăstirea Sfântul Gherasim de la Iordan, unde ascultau Dumnezeiasca Liturghie şi se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului. Apoi luau masa împreună la chilia Cuviosului Iosif şi zăboveau până seara în cântări şi convorbiri duhovniceşti. După ce se întăreau cu sfatul şi cu binecuvântarea bătrânului, se retrăgeau din nou la peşterile lor, dând laudă lui Dumnezeu pentru o viaţă fericită ca aceasta.

Dar «Sihăstria lui Iosif» de la Iordan n-a dăinuit multă vreme, că năvălind arabii asupra Sfintelor Locuri, multă spaimă şi tulburare au făcut între creştini. Atunci şi călugării nevoitori prin mănăstiri şi în pustiul Iordanului s-au risipit în ţinuturi îndepărtate, ca să scape de primejdie. Văzând aceste tulburări în Ţara Sfântă, Cuviosul Iosif şi-a luat pe cei şaptesprezece ucenici şi, după ce s-au închinat la Mormântul Domnului, au venit cu toţii în Moldova, la mănăstirea Bistriţa. Dar aici, neaflând destulă linişte, s-au dus într-un munte din apropiere, acoperit cu păduri seculare, numit de atunci «Muntele Bisericanilor», adică al celor «bisericoşi». Astfel, «Sihăstria Cuviosului Iosif» din Valea Iordanului s-a mutat în Moldova, pe muntele Bisericanilor. Aici, într-o mică poiană, Cuviosul Iosif Sihastrul şi-a făcut o chilie de lemn şi pământ şi alături, o biserică de lemn cu hramul «Buna Vestire». Iar ucenicii săi, precum: Simon, Metodie, Varnava, Averchie, Gherman, Pir şi Grecul şi-au săpat mici bordeie de lemn şi pământ pe opt culmi de munţi din împrejurimi şi s-au nevoit acolo în desăvârşită linişte, post şi rugăciune până la moarte.

Iar pravila sihaştrilor din «Sihăstria – sau Schitul – lui Iosif» de la Bisericani era aceeaşi ca în pustiul Iordanului: şase zile pe săptămână fiecare se liniştea singur la chilia lui, în rugăciune neîncetată, post, metanii, citirea psalmilor şi a Sfintei Scripturi, iar noaptea de sâmbătă spre duminică se adunau cu toţii la biserică, în frunte cu Cuviosul Iosif, şi făceau priveghere de toată noaptea. Apoi se spovedeau bătrânului stareţ, iar la Sfânta Liturghie primeau Preacuratele Taine. Duminică luau masa împreună cu Cuviosul Iosif, apoi se retrăgeau fiecare la chiliile lor, spre a se ruga mai departe în linişte pentru ei, pentru creştini şi pentru toată lumea.

Aşa s-a nevoit acest vestit sihastru împreună cu ucenicii săi mulţi ani de zile, bineplăcând lui Dumnezeu şi fiind cinstit de toţi ca mare părinte duhovnicesc, dascăl al liniştii şi rugăciunii şi întemeietor al primei aşezări monahale pe muntele Bisericanilor. Dar nu numai călugării, ci şi credincioşii de prin sate îl căutau, îi cereau cuvânt de folos şi se vindecau cu rugăciunile lui. Pentru aceea încă din viaţă era cinstit ca sfânt în ţinutul Neamţu.

Spre sfârşitul veacului al XV-lea, Cuviosul Iosif Sihastrul de la Bisericani a trecut la cele veşnice, încărcat de zile şi de multe fapte bune, fiind plâns de ucenicii săi şi îngropat lângă biserica înălţată de el. În fiecare sărbătoare şi mai ales în ziua mutării sale din trup, se făcea după tradiţie pomenirea cea de peste an a Cuviosului Iosif Sihastrul, unul dintre cei mai renumiţi cuvioşi moldoveni din secolul al XV-lea, mare dascăl al rugăciunii şi al isihiei. Pe la începutul veacului următor s-au dus la Domnul şi ceilalţi ucenici ai Cuviosului Iosif, rămânând până astăzi în toponimia locului, denumiri ca acestea: «Poiana lui Iosif», «Muntele lui Simon», «Muntele lui Metodie», «Muntele lui Varnava», «Muntele lui Petru», «Muntele lui Averchie», «Muntele lui Gherman», «Muntele lui Pir» şi «Muntele Grecu».

Dar «Schitul lui Iosif» din muntele Bisericanilor nu a dispărut după moartea acestor cuvioşi.

Dimpotrivă, în primele decenii ale secolului al XVI-lea, s-au adunat aici peste treizeci de sihastri. Aceasta l-a îndemnat pe Ştefăniţă Voievod şi apoi pe Petru Rareş să zidească la Bisericani o biserică de piatră, în locul celei de lemn, spre lauda lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, ocrotitoarea acestui sfânt locaş. Un veac mai târziu, «Schitul lui Iosif» 2 va deveni o mare mănăstire şi vatră sihăstrească din Moldova, cu rânduiala de slujbă zisă «achimită», adică «neadormită», după rânduiala mănăstirii Studion din Constantinopol; cu călugări împărţiţi în trei cete, care se rugau neîncetat, prin rotaţie, în biserică. A fost singura mănăstire de acest fel din ţara noastră, care a dat Bisericii Ortodoxe Române câţiva sfinţi şi cuvioşi din secolul al XV-lea şi terminând cu Cuviosul Chiriac de la Bisericani din veacul al XVII-lea, «care s-a nevoit gol, în munte, şaizeci de ani», cu ale căror rugăciuni să ne miluiască Dumnezeu ca un bun şi iubitor de oameni.

Citit 103 ori

Publicat în AXA 47

Etichetat cu