Din acest motiv aş vrea să subliniez câteva aspecte clare, fundamentate economic:

1. Un stat puternic înseamnă un stat cu funcţionari şi bugetari bine plătiţi astfel încât, pe de o parte să fie cât mai puţin supuşi tentaţiei de mită, fraudă şi hoţie, iar pe de altă parte, munca acestora să fie corespunzător reflectată de salariu. Acest salariu nu reprezintă în nici un caz o pomană pe care statul o oferă salariaţilor, ci contravaloarea muncii;

2. O bună parte a instituţiilor publice funcţionează după legi proaste sau să le spunem politicos...deficitare, în care o bună parte din muncă nu apare în salariul de bază, ci se regăseşte sub forma primelor şi stimulentelor, ca şi când acestea ar reprezenta o motivare a muncii şi nu o acoperire a deficienţelor bazei de salarizare de la care se pleacă;

3. Chiar dacă vârful ierarhiei bugetarilor este în general complet ineficientă datorită numirilor exclusiv pe criterii politice clientelare, primind salarii colosale pentru activităţi pe care le realizează de fapt doar subalternii, se creează falsa imagine că un funcţionar de rând, este plătit sau se comportă ca unul din topul ierarhiei salariale publice. Astfel, un funcţionar public sau un profesor sau un medic de rând nu este practic „în medie” egal cu un director de minister, scoală sau spital;

4. De asemenea, nu este de dorit, nicăieri, în nici o economie, o concepţie de tipul „să moară şi capra vecinului”. Tăierile salariale şi reducerile de posturi din sectorul privat întreprinse anul trecut şi în prima parte a acestui an, nu trebuie să intre într-o concurenţă din acest motiv cu sectorul public. Mai mult, dacă o ţară poate funcţiona bine şi fără o anumită firmă, sau mai multe firme, nu înseamnă că o ţară poate funcţiona bine cu funcţionari mai puţin decât necesarul sistemic, şi pe deasupra şi înfometaţi şi sărăciţi. Din punctul meu de vedere, atât sistemul public cât şi sistemul privat reprezintă cele două braţe ale organismului numit „economia României”. Tăierea unei mâini sau fie a unui singur deget de la o mână nu înseamnă că corpul rămas va fi cu certitudine salvat şi în nici un caz mai sănătos. Acest lucru tot handicap este ... şi înseamnă începutul disoluţiei statului de drept! Incapacitatea de a-ţi onora obligaţiile sociale ca stat, faţă de toţi cetăţenii ţării se reflectă în cele din urmă prin ieşiri în stradă, şomaj, deficit fiscal-bugetar (imposibilitatea susţinerii cheltuielilor publice datorită imposibilităţii plătitorilor de a susţine proporţia exagerată a dărilor fiscale şi parafiscale!), eventual reinflamarea deficitelor externe şi nu în ultimul rând inflaţie...adică exact ce-şi propune guvernul şi BNR să salveze...adică „hârtiile”!

5. Amânarea luării unor măsuri concrete de relansare a economiei şi continuarea politicii păguboase procriză a guvernaţilor actuali nu însemnă decât adâncire în dezastrul economic actual! Lipsa luării unor măsuri concrete în vederea: - scăderii contribuţiilor sociale, - a diferenţierii TVA-ului, respectiv între produse şi servicii de lux, comparativ cu cele de bază (ex. alimente, medicamente, produse de igienă etc.) precum şi amânarea reducerii cotei unice la un nivel acceptabil de sub 10%, 16% fiind un nivel prea ridicat pentru relansarea economică (sau măcar impunerea unei cote progresive, a cărui limită superioară să fie 16%), constituie elemente concrete ale evicţiunii investiţiilor şi oamenilor către alte ţări mult mai atractive din punct de vedere fiscal (ex. Bulgaria), a adâncirii sărăciei, şomajului şi inflaţiei.

Mai mult, în condiţiile actuale, putem considera că România se află în punctul unei turnuri periculoase către stagflaţie, adică un şomaj ridicat, însoţit de o inflaţie mare şi o creştere economică negativă sau slabă. Potrivit teoriei economice, inflaţia este invers proporţional corelată cu şomajul. Adică în principiu, o inflaţie mare semnifică un şomaj redus şi reciproca. În momentul în care dezechilibrele economice sunt semnificative, corelaţia negativă nu se respectă, iar cele două fenomene evoluează simultan, autoalimentându-se şi potenţându-se negativ reciproc. Lipsa unor măsuri concrete de susţinere a economiei româneşti din partea guvernanţilor se poate vedea clar în evoluţia celor doi indicatori în perioada scursă de la începutul crizei şi până în acest moment.

Chiar şi aplicarea unor măsuri mai „deosebite”, precum cele propuse de Consiliul Investitorilor Străini (CIS) sunt de dorit, căci ele ar putea transmite pieţelor, investitorilor şi, în general, cetăţenilor că se încearcă deblocarea situaţie economice, oferind economiei perspectiva unui viitor mai optimist. Astfel, potrivit propunerilor CIS, România ar putea în doar câţiva ani (2011-2015) să ajungă la o creştere cumulată a PIB de 11,6% (adică, în medie, de 2,32% anual), la investiţii străine directe de minimum 25 de miliarde de euro, la o rată a şomajului de 5% şi la un deficit bugetar de maximum 3%. Perspective de altfel extrem de optimiste, dar greu de imaginat de condiţiile actuale.

Printre măsurile propuse de acest consiliu se remarcă şi o serie de idei bune precum: - crearea la Ministerul de Finanţe a unui Registru transparent de creanţe asupra bugetului de stat, fiecare creanţă având atribuită o scadenţă, fapt ce presupune că tuturor creanţelor valide bugetare să le fie atribuite termene de plată într-un registru deschis şi transparent pe baza căruia băncile să poată lua decizii de finanţare a companiilor, evitându-se astfel multe falimente; - începerea programului Prima Casa 3 pentru relansarea sectorului imobiliar şi al construcţiilor. Consider eu că acest gen de stimulare ar trebui lansat şi în mediul rural printr-un program echivalent „Prima gospodărie” („Prima fermă”); - înfiinţarea unui Consiliu de Dezvoltare Economica (CDE) pentru a ajuta la definirea strategiei de dezvoltare a economiei naţionale pe termen lung; - creşterea absorbţiei fondurilor europene destinate agriculturii pentru a susţine investiţiile din acest domeniu. De dorit ar fi crearea unei bănci de profil pentru susţinerea explicită a agricultorilor şi a agriculturii, în general; - crearea unor facilităţi de creditare subvenţionată pentru IMM-uri, prin contribuţia atât a sectorului public cât şi a celui privat. În acest sens, este de apreciat propunerea creării unei bănci de profil pentru susţinerea IMM-urilor; - dezvoltarea pieţelor de capital prin listarea locală şi internaţională a unor companii de stat aflate în imposibilitatea de redresare normală; - îmbunătăţirea colectării fiscale printr-o regularitate a controalelor fiscale, mai ales în domeniile predispuse evaziunii; - organizarea Campionatului European de Fotbal din 2020 în comun cu Bulgaria şi Ungaria. Deşi, pe formă, este o idee forţată, căci România nu este în nici un fel performeră în fotbal, ideea este bună pe fond, în sensul că organizarea unui eveniment internaţional sau cel puţin european (concert de muzică, concurs sportiv sau artistic de prestigiu internaţional, concurs inedit culinar, etc.) poate genera cu siguranţă valoare adăugată prin reabilitarea infrastructurii, absorbirea locurilor de muncă libere, dezvoltarea turismului şi a serviciilor, atragerea de investiţii şi crearea unei imagini internaţionale favorabile.

Toate aceste măsuri şi multe altele, ar putea îmbunătăţii situaţia economică a României, iar problemele structurale şi-ar găsi în final soluţionarea, pe fondul normalizării cadrului de ansamblu. În privinţa dezvoltării mediului rural şi a agriculturii se pot găsi numeroase soluţii, unele chiar uşor aplicabile. Astfel ideea înfiinţării unor centre de colectare şi procesare a produselor agricole precum şi centre de dezvoltare a meşteşugurilor tradiţionale, dar şi înfiinţarea mai multor pensiuni în mediul rural ar putea duce la dezvoltarea acelui sat sau comună şi agregat, pe ansamblu, a unei întregi regiuni. De asemenea, un program similar primei case ar trebui să fie „prima fermă” sau „prima gospodărie”, în care garanţia de stat să poată acoperii la alegere: - fie peste 70% din suma împrumutului, restul fiind garantat cu ipotecă pentru o sumă mai mică, aferentă unei proprietăţi mai mici, fie sub 70% din suma împrumutului, restul fiind garantat cu ipotecă, pentru o sumă mai mare, aferentă unei proprietăţi mai mari. Acest program poate duce în timp la crearea unei agriculturi cât decât compacte, cu o capacitate productivă mai mare, rezolvându-se gradual problema fragmentării terenurilor agricole. Totuşi, în astfel de programe există o serie de impedimente legate de încrederea sistemului bancar în calitatea debitorului rural, reciproca fiind de asemenea valabilă, de posibilitatea obţinerii cofinaţării şi capacitatea statului de susţinere reală a aplicanţilor. Tot la acest subiect, ar fi de dorit ca majoritatea împrumuturilor pe termen lung, inclusiv a creditului ipotecar, să se desfăşoare numai în lei şi nu în euro. Creditarea preponderentă în euro, creează, potrivit specialiştilor, formarea unui mediu monetar de tipul consiliului monetar, punând banca naţională în imposibilitatea aplicării fireşti a politicii monetare. De asemenea, introduce masiv în economie riscul valutar, pe lângă ce de credit, iar incapacitatea de plată constituie un risc mult mai mare în condiţiile în care veniturile sunt în lei, iar obligaţiile de plată sunt în euro.

În concluzie, există numeroase posibilităţi de impulsionare economică pentru a putea scoate ţara din criză, însă nu există suficientă voinţă politică...sau aceasta este mai degrabă rea-voinţă, fiind mult mai importante „hârtiile” şi mai puţin oamenii.