Introducere

Textul conferinţei, ce a fost ţinută cu 83 de ani în urmă, este şi astăzi un text-reper pentru înţelegerea situaţiei internaţionale şi interne în care vieţuim noi, cei de astăzi. Sigur că Liga Naţiunilor sau Societatea Naţiunilor şi-a schimbat între timp numele – în Organizaţia Naţiunilor Unite, ONU – şi, tot aşa de sigur că între timp conducătorii acestui organism supra-statal (aceiaşi de la înfiinţarea acestei societăţi şi până în prezent) au creat un cadru butaforic de legalitate şi au făcut paşi importanţi spre atingerea scopului lor. Ceea ce ne apare, însă, ca deosebit de important este faptul că textul lui Ionel Moţa şi-a păstrat actualitatea – scopul lor este acelaşi de la înfiinţare până acum, este scopul enunţat cu mare luciditate, în textul de faţă. Mai mult, cred că se poate spune, fără pericolul de a greşi, că această conferinţă este fundamentală pentru înţelegerea mecanismelor care generează mişcările internaţionale de astăzi, şi care explică şi clarifică asupra mobilului şi scopului pentru care a fost creată şi în care funcţionează Uniunea Europeană – în textele iudeofrancmasoneriei apare cu numele Statele Unite ale Europei, fiindcă aşa se vorbea şi se scria în actele interne ale societăţilor oculte, referitor la acest pseudoconstruct dizolvant pentru naţiile care intră în colaborare, sau mai bine spus, care intră sub sclavia acestei organizaţii politice iudeofrancmasonice supra-statale.

Şi Aiudul, şi Gherla, şi Piteştiul, şi celelalte închisori, toate locurile acestea sunt punctele noastre de mare greutate pe lângă altarele şi mănăstirile voievodale. Nu trebuie uitat niciodată că ele sunt o mărturie pentru viitor a suferinţelor, lacrimilor şi sângelui nostru. Ca mărturie vie de comuniune cu Duhul Sfânt şi de sfinţire a martirajului său îl avem pe părintele Ilie Lăcătuşu; deshumat după cincisprezece ani, a fost aflat cu trupul neputrezit şi bună mireasmă, căruia i se închină credincioşii în Bucureşti.”Părintele Justin Pârvu

PĂRINTELE ILIE – MĂRTURISITOR AL LUI HRISTOSCei care nu s-au temut să-L mărturisească pe Dumnezeu nici în faţa celor mai cumplite chinuri au strălucit ca nişte adevărate făclii şi în prigoana atee a secolului nostru. Sângele mărturisitorilor a curs ca în primele veacuri ale creştinismului.Şi în România, prigoana contra credinţei a lovit puternic Biserica. Episcopi, preoţi şi mireni au apărat cu preţul vieţii comoara cea mai de preţ: adevărata credinţă. Mulţi dintre marii duhovnici, mulţi dintre marii teologi au trecut prin întunericul închisorilor. Dar, în loc să fie îngenuncheaţi, aceştia au ieşit din încercări mai puternici, mai căliţi, mai pregătiţi pentru a răspândi credinţa cea adevărată.Între aceştia, o figură aparte este părintele Ilie Lăcătuşu.Viaţa sa a fost închinată Domnului. S-a născut pe 6 decembrie 1909, în satul Crăpăturile din judeţul Vâlcea, din părinţi apropiaţi de Biserică, Marin şi Maria Lăcătuşu. Tatăl său a fost cântăreţ bisericesc. Copilăria petrecută la ţară, farmecul universului ţărănesc i-au deschis inima spre Dumnezeu, pe care şi-a dorit să-L slujească cu toată fiinţa.Între anii 1922 şi 1930 a urmat Seminarul Sf. Nicolae din Vâlcea, unde s-a evidenţiat prin însuşirile sale deosebite. Între 1930 şi 1934 a frecventat Facultatea de Teologie din Bucureşti, ai cărei profesori erau personalităţi marcante ale vieţii religioase de atunci. [În martie 1931 s-a căsătorit cu învăţătoarea Ecaterina Popescu, născută în Cordeşti, Gorj n. ed.]După ce în septembrie 1934 a fost hirotonit preot al parohiei Osica de Jos, în judeţul Olt, părintele a fost mutat mai târziu la Buiceşti, în Mehedinţi. Ani de zile, viaţa părintelui a fost liniştită, ocupându-se cu râvnă de misiunea sa, având şi grija familiei, binecuvântată de Dumnezeu cu cinci copii.[Din vara anului 1942 până în primăvara anului 1943, părintele a fost trimis de Misiunea Ortodoxă Română să propovăduiască peste Prut, la Odesa, şi apoi în parohia Serseniţa din Transnistria – n. ed.]În 1952, odată cu unul dintre valurile de arestări din rândurile preoţilor, părintele Ilie a ajuns la colonia de muncă Galeşu, la Canal. De aici, a fost mutat apoi la Colonia Peninsula, Constanţa. (...) [Din septembrie 1953 până în aprilie 1954, părintele a fost mutat la formaţiunea de muncă 0680 din Oneşti – n. ed.]....

Comandaţi revista AXA online accesând secţiunea Magazin sau la numărul de telefon 0721.09.44.47 - Ionuţ Ruse sau la e-mail:

Sfânta Cruce a început să fie reprezentată încă din secolul 2 în frescele catacombelor romane. Cu toate acestea nu a intrat în cultul public decât odată cu biruinţa Sfântului Constantin cel Mare asupra lui Maxentius, cu libertatea acordată Creştinismului şi cu construirea pe tot cuprinsul imperiului a basilicilor. Cultul Sfintei Cruci a luat o deosebită amploare după descoperirea Cinstitei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos, descoperire făcută în anul 325 la Ierusalim. După acest an, praznicul Înălţării Sfintei Cruci, de la 14 Septembrie, a devenit al patrulea ca importanţă în anul liturgic, după Învierea Domnului, Pogorârea Sfântului Duh şi Theofanie (pînă în anul 379 Naşterea şi Botezul Domnului s-au prăznuit împreună, la 6 ianuarie).

Prezenţa ei grafică este atestată de multe fresce, icoane, basoreliefuri şi chiar rămăşiţe textile dintre secolele 4-7. Prima menţiune între canoanele unui Sinod al Bisericii este canonul 73 al Sinodului 6, ţinut în Constantinopol. După anul 1730, începându-se prigoana împotriva Sfintelor Icoane, şi Sfânta Cruce a fost scoasă din multe locuri de unii dintre cei mai aprigi prigonitori (împăraţii Leon Isaurul şi Constantin Copronim). Alţi împăraţi au fost mai reţinuţi din acest punct de vedere, reprezentând Sfânta Cruce pe cupolele bisericilor, acolo unde mai înainte era icoana Mântuitorului. La anul 787, prin strădania Sfintei Irina, împărăteasa, s-a ţinut Sinodul 7 Ecumenic, la Niceea, care a dat o hotărâre dogmatică privitoare la Sfânta Cruce, Sfintele Icoane, Sfintele Moaşte, Sfintele Scripturi şi Sfintele Vase ale Bisericii.SINODUL 6 ECUMENIC (681-690) CANON 73

Crucea cea făcătoare de viaţă arătându-se nouă Mântuire, trebuie să punem toată silinţa, spre a da cinstea cea cuviincioasă, aceea prin care ne-am mântuit din greşala cea veche. Drept aceea şi cu gândul, şi cu cuvântul, şi cu simţirea dându-i ei închinăciune, în chipurile Crucii cele ce se fac de oarecare pe faţa pământului, a se şterge cu tot chipul poruncim, ca nu cu călcarea celor ce umblă, semnul Biruinţei noastre, să se ocărască. Deci, de acum înainte cei ce fac chipul Crucii pe faţa pământului, poruncim să se aforisească.

TÂLCUIRE

Hotărăşte Canonul acesta ca să ne sârguim cu tot chipul a da cuviincioasa cinste Sfintei Cruci, prin care ne-am mântuit, şi din robia păcatului ne-am slobozit, şi cu gândul aducându-ne aminte adică, de câte bunătăţi printr-însa ne-am norocit; şi cu cuvântul, povestind acestea şi la alţii, şi mulţumind lui Hristos celui ce s-a răstignit pe ea. Şi cu simţire, sărutându-o, cinstindu-o, ori unde o vom vedea. Şi fiindcă unii, mai proşti, însemnează pretutindeni închipuirea cinstitei Cruci, până şi pe faţa pământului, poate pentru evlavie, pentru aceasta porunceşte Sinodul, oriunde s-ar afla semnul Sfintei Cruci, jos închipuit, să se şteargă, şi să se strice, pentru a nu se călca, şi a nu se necinsti de cei ce umblă, semnul cel biruitor al Mântuirii noastre. Şi cei ce de acum înainte ar face semnul Sfintei Cruci pe locul unde s-ar călca în picioare, să se aforisească....

Comandaţi revista AXA online accesând secţiunea Magazin sau la numărul de telefon 0721.09.44.47 - Ionuţ Ruse sau la e-mail:

Prefaţa editorului:

Minuni în România zilelor noastre…

Acum douăzeci de ani foarte puţini români ştiau despre viaţa şi minunile Sfântului Nectarie. Acum zece ani, datorită pelerinajelor în Grecia, unii români au început să îl cunoască pe sfânt. Datorită tipăririi primelor cărţi despre sfânt, faima sa a început să se răspândească în toată ţara. Astăzi, Sfântul Nectarie este recunoscut ca unul dintre sfinţii grabnic ajutători.

„Cine este Sfântul Nectarie?”

La această întrebare, unii dintre cititorii acestei cărţi ar fi gata să spună: „Este sfântul care m-a ajutat la greu”, sau „Este sfântul care mi-a ajutat mama”, sau alte rude, sau „Este sfântul care m-a ajutat să mă apropii de Biserică…”

Pentru astfel de cititori, o prefaţă la această carte nu îşi are rostul. Ei abia aşteaptă să se bucure duhovniceşte, citind noi minuni ale sfântului.

Această prefaţă se adresează, însă, mai ales celor care au auzit de la alţii că Sfântul Nectarie este un mare făcător de minuni şi vor să ştie mai multe despre acestea…

Fiindcă ne aflăm în vremea de prăznuire a Naşterii lui Iisus Hristos, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, m-am gândit să spun câteva cuvinte în legătură cu acest prealuminat şi dumnezeiesc praznic al mântuirii întregii lumi.

Aţi văzut că atunci când vine primăvara - fiecare din noi am apucat atâtea primăveri câţi ani avem -, mai întâi începe să se încălzească vremea, soarele începe să ardă mai cu putere, să străbată cu razele sale până la noi. Apoi începe a încolţi iarba, pământul se umple de iarbă verde şi de flori; neamul păsărilor începe să cânte frumos în codri, în dumbrăvi, în câmpii şi pe dealuri. Dobitoacele ies la păşune, păstorii cântă din fluiere de bucuria primăverii, soarele străbate cu putere printre vii şi livezi, codrii înfrunzesc şi toată podoaba pământului se schimbă spre înnoire şi se face un fel de rai pe pământ. Şi fiecare are o mulţumire sufletească ajungând să vadă această împodobire şi înnoire a stihiilor vremii, şi de bucurie şi mulţumire dă slavă lui Dumnezeu.

Aşa s-a întâmplat şi când a ajuns la noi plinirea vremii, primăvara cea duhovnicească a naşterii Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ea pe toate le-a bucurat, cum a zis Arhanghelul Gavriil către păstori: Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare (Luca 2,10). S-au bucurat cerul şi pământul de această primăvară şi înnoire a neamului omenesc.

Sfântul Cuvios Nil Athonitul:

„Când se va apropia vremea venirii lui Antihrist, se va întuneca mintea omului de toate patimile cele trupeşti ale curviei, şi foarte mult se va înmulţi necredinţa şi fărădelegea. Atunci omul va deveni de nerecunoscut, schimbându-se feţele oamenilor, şi nu se vor mai cunoaşte feţele bărbaţilor de ale femeilor, pentru neruşinata îmbrăcăminte şi a părului din cap. Atunci se vor schimba obiceiurile şi tradiţiile creştinilor şi ale Bisericii. Curăţia va pieri de la oameni şi va stăpâni fărădelegea. Minciuna şi iubirea de argint vor ajunge la cel mai înalt grad şi va fi vai de cei care vor aduna bani. Curviile, preacurviile, sodomiile, hoţiile şi omorurile, în vremea aceea, vor fi pe toate drumurile”.

„Oamenii din vremea aceea se vor înrăi ca nişte fiare sălbatice, fiind înşelaţi de Antihrist. Nu vor da respect părinţilor şi celor mai bătrâni, iar dragostea va pieri. Păstorii creştinilor, arhierei şi preoţi vor fi oameni cu slavă deşartă, afară de prea puţini, cu totul nerecunoscând calea din dreapta de cea din stânga”.

„Atunci se vor duce la locurile ascunse şi sfinte (mânăstiri şi schituri), ca să găsească mângâiere sufletului de multele tulburări şi ispite pe care le vor întâmpina zilnic; dar uşurare nu vor găsi, căci peste tot vor fi piedici şi sminteli. Şi toate acestea se vor face pentru că Antihrist va stăpâni peste tot, va domni în toată lumea, va face semne şi minuni cu înşelăciune şi îi va înşela pe oameni cu viclenie, ca să născocească şi să vorbească unul cu altul de la un capăt al pământului la celălalt. Atunci vor zbura prin aer ca păsările şi vor înnota prin adâncul mării ca peştii.”

Copilăria în sat

Toţi cei care l-au cunoscut mai îndeaproape pe Părintele Dumitru ştiu că Vlădenii copilăriei au rămas pentru el, până la sfârşitul vieţii, un fel de tărâm paradisiac, faţă de care îl lega o nostalgie neostoită: „M-a influenţat foarte mult. Înţelegerea dintre oameni o văd cum era în satul meu natal. Natura o privesc prin prisma acelui loc binecuvântat” (Interviu, „Alfa şi Omega”, nr. 10, oct. 1993).

De câte ori nu-l auzeai povestind cu duioşie despre acele timpuri şi despre acei ţărani. Vedea în trăirea lor manifestarea unei spiritualităţi majore, grupate în jurul lui Dumnezeu şi a tuturor rânduielilor pe care satul le căpătase, de-a lungul timpului, din această apropiere neapropiată, filtrând la nesfârşit.

Mama şi tata erau figurile cele mai proeminente în amintirile sale. Mama, o ţărancă simplă fără carte, care nu vorbise niciodată pe nimeni de rău, Mama care-l îndemnase să se facă preot şi care apoi îl somase să ţie un preot cum se cuvine şi să nu-şi facă de ruşine rostul şi familia. Tatăl, pe care-l auzea dimineaţa bocănind uşor prin încăpere şi murmurând în surdină Psalmul 50, în timp ce copiii încercau să-şi prelungească somnul dulce al dimineţii, tatăl care duminica după-amiază, după întoarcerea de la biserică, citea întregii familii din Ceaslov.

Copil fiind, dar şi mai târziu, în vacanţe, era şi el antrenat la diferitele munci din gospodărie. Mergea la fân, mergea după lemne la pădure, la sapă… Ba se ducea şi la joc uneori. După cum la şezătoare citea celor de faţă din Vieţile Sfinţilor. Toate acele mici fapte şi gesturi de familie erau pregnante în memoria lui.

Cea mai înaltă calitate a omului este de a fi chip al lui Dumnezeu după mărturia Revelaţiei dumnezeieşti. (Facere 1,27).

Cea mai mare dovadă a iubirii Prea Sfintei Treimi pentru om este nu doar crearea omului, ci mai ales mântuirea lui prin întruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt din Fecioara Maria, săvârşită prin moartea şi Învierea Lui, a Dumnezeului-Omului şi prin fiinţarea Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Nimic nu-şi doreşte Mântuitorul Iisus Hristos decât mântuirea oamenilor. Mântuirea veşnică a tuturor (I Timotei 2,4).

Şi-I doreşte pe toţi făcuţi după chipul Său veşnic să fie asemenea Lui, veşnic întru Împărăţia Sa, pregătită de la întemeierea lumii. Relaţia dintre Persoanele Prea Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt este comuniunea.

Tatăl din iubire comunică întreagă firea Sa (păstrând-o pentru Sine întreagă) Fiului prin naştere mai înainte de veci şi Duhului prin purcedere (Ioan 14,16; Ioan 15,26). Fiul mărturiseşte pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt această comuniune treimică este mai presus de cuvânt şi de gând, este inefabilă şi veşnică. Din iubirea Prea Sfintei Treimi s-a născut lumea văzută şi nevăzută.

Acest preacuvios părinte este cel dintâi sihastru cunoscut în muntele Bisericanilor şi adevăratul întemeietor al mănăstirii cu acelaşi nume (1). S-a născut într-un sat din ţinutul Neamţ. Şi de mic copil avea chemare spre viaţa călugărească. Deci, căutând să împlinească grabnic cuvântul Sfintei Evanghelii care zice: «Cela ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine» şi iarăşi: «Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine» (Matei 10, 37-38), îndată şi-a lăsat părinţii şi a intrat în nevoinţa monahală la mănăstirea Bistriţa, ctitoria marelui domn Alexandru cel Bun. Aici, primind îngerescul chip al călugăriei, în puţini ani a deprins de la părinţii bătrâni meşteşugul încordărilor duhovniceşti, adică lupta cu gândurile, păzirea minţii de cugete rele, înfrânarea simţurilor, ascultarea şi smerita cugetare, astâmpărându-şi patimile firii cu cureaua postului şi înălţându-şi mintea la Mirele Hristos, prin neîncetată rugăciune. 

Văzând Cuviosul Iosif că nu are destulă linişte la mănăstirea Bistriţa, fiind aşezare domnească, şi arzând cu inima să se închine la Mormântul Domnului, a luat binecuvântare de la egumenul mănăstirii, Dometian, şi a plecat la Locurile Sfinte. După ce s-a închinat la Mormântul dătător de viaţă din Ierusalim, s-a retras la pustie, în Valea Iordanului, ajungând în puţini ani sihastrul vestit. Aici s-a nevoit într-o peşteră, mai întâi singur, apoi cu câţiva ucenici, răbdând multe năluciri şi ispite de la diavoli. Mâncarea lui era o dată la o zi sau două, puţină pine uscată şi apă din râul Iordan. Aici, în cea mai înaltă şcoală a liniştii şi rugăciunii, a ajuns Cuviosul Iosif, Sihastrul la măsura desăvârşirii şi a sfinţeniei, suferind, ziua, arşiţa grea a soarelui, noaptea, privegherile cele târzii, citirea psalmilor, nenumărate metanii, rugăciunea cea de foc cu mâinile înălţate la cer şi războiul cel greu de biruit al diavolilor. Dar fiind întărit de darul Duhului Sfânt, a surpat prin smerenie şi răbdare toate cursele vicleanului vrăjmaş al neamului omenesc, arzându-le cu postul, cu rugăciunea, cu păzirea curată a minţii şi cu dumnezeiasca dragoste. Aşa a ajuns Cuviosul Iosif la înălţimea urcuşului duhovnicesc, devenind cel dintâi sihastru român cunoscut în prima jumătate a veacului al XV-lea, din pustiul Iordanului.

Lupta sfinţilor se desfăşoară atât împotriva păcatului cât şi pentru apărarea învăţăturii celei adevărate. Prin exemplul viu al credinţei lor drepte, ei sunt „lumina lumii” (1 Cor. 9, 25), iar prin viaţa lor sfântă, sunt pildă de trăire duhovnicească pentru fiecare creştin, care, văzând faptele lor cele bune, slăvesc pe Tatăl ceresc.

Printre cei care în chip minunat s-au lăsat cuceriţi de chemarea Mântuitorului, şi prin nevoinţe îndelungate au impresionat pe cei din timpul lor, a fost şi Cuviosul Chiriac, numit, după locul nevoinţei sale, de la Bisericani, din munţii Neamţului. Mitropolitul Dosoftei al Moldovei şi Sucevei l-a numărat printre cei „înalţi întru bunătăţi şi în petrecere şi plecaţi la smerenie adâncă, gol (petrecând) şi s-a nevoit în munte 60 de ani”. Pe acest minunat bărbat l-a „apucat în zilele” sale, renumitul ierarh, stihuitor al Psaltirei.

Cuviosul Chiriac, fiind om din părţile Vadului Bistriţei, era iubitor al pădurilor cu poiene însorite şi stăpânite de multă linişte. Paşii săi urcau mereu, din tinereţe, spre crestele înalte ale aşezării monahale de la Bisericani. Această sihăstrie îşi pierde originea în trecutul îndepărtat al poporului nostru.