Iată ce aflăm din articolul Louisiana prohibits residents from using cash when buying, selling secondhand goods, apărut pe site-ul Natural News:
Dacă vinzi sau cumperi bunuri de mâna a doua şi ai reşedinţa în statul Louisiana, nu mai poţi face astfel de tranzacţii cu numerar. Ackel & Associates LLC (A&A), un cabinet de avocatură, explică cum proiectul de lege al Camerei Reprezentanţilor „House Bill 195 of the 2011 Regular Session (Act 389)”, aprobat de corpul legislativ şi promulgat de Guvernatorul Bobby Jindal, interzice ca pentru oricine ce „cumpară, vinde, dă la schimb, obţine sau aruncă gunoi ori obiecte uzate sau de mâna a doua, nu se poate plăti cu bani lichizi pentru achiziţionarea lor”.
În afara interzicerii folosirii de bani lichizi, legea obligă comercianţii să strângă informaţii personale precum numele, adresa, seria permisului de conducere, şi numărul de înmatriculare pentru orice client şi să informeze autorităţile. Singurele modalităţi de plată sunt cecul, mandatul poştal şi transferul electronic, ce trebuie verificate cu atenţie. Scopul declarat al legii, ce exclude cedarea fără profit şi casele de amanet, este de a limita vânzarea de bunuri furate, în special în privinţa metalelor precum cuprul, argintul, şi aurul. Dar conform A&A, legea din Louisiana deja impune ca magazinele sau alţi intermediari să poată justifica tranzacţiile, şi există deja legi specifice în privinţa comercializării de bunuri furate.
Noua lege are un sens atât de larg încât cineva care vinde şi cumpără folosind site-uri precum eBay sau Craigslist, o poate încălca. Chiar şi o mamă casnică ce ţine o vânzare de garaj mai des de o dată pe lună poate fi constrânsă să refuze bani lichizi şi să consemneze toate tranzacţiile, inclusiv identitatea cumpărătorilor.
„Autorităţile nu-şi pot îndeplini scopul de a identifica potenţialii hoţi şi de a recupera bunuri furate într-o manieră mai puţin invazivă?” întreabă A&A. „De ce corpul legislativ al statului are nevoie să implementeze mai multe legi ce încalcă intimitatea şi libertăţile pesonale?” Nu este niciun motiv legitim ce justifică interzicerea plăţii în numerar, mai ales luând în considerare obligativitatea colectării datelor personale detaliate. Această masură este doar încă o scuză a guvernului pentru a spiona cetăţenii şi pentru eliminarea libertăţilor economice şi civile....

Comandaţi revista AXA online accesând secţiunea Magazin sau la numărul de telefon 0721.09.44.47 - Ionuţ Ruse sau la e-mail: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

Iată transcriptul declaraţiei

Dominique Strauss-Kahn:

„Este începutul unei guvernări mondiale, a fost mai uşor, după cum am spus, datorită crizei, cu apogeul crizei va fi mai dificil acum. Cu toate acestea, avem nevoie de asta şi dacă este ceva ce a fost înţeles de către profani în timpul acestei crize a fost că globalizarea nu mai este doar un subiect pentru prelegeri şi conferinţe, ci este o realitate. Şi cred că toată lumea a înţeles foarte clar că acum este imposibil să găseşti soluţii locale pentru probleme globale. Aceasta înseamnă că guvernarea globală legată de economie şi finanţe trebuie să continue, va fi dificil. Intrăm în a doua fază a G20, prima fază a fost cea de criză, a fost uşor, intrăm acum..., în a doua fază a acestei tentative de a construi un guvern mondial.”

În timp ce Preşedintele pocneşte cetăţenii ţării, mai ales pe aceia care au avut neobrăzarea să-i ceară şi socoteală pentru dezastrul în care a adus ţara şi pe deasupra, aceştia nici măcar nu au vrut să-l voteze a doua oară, România se zbate în criză, la fel de murdară, săracă şi bolnavă ca de obicei. Una dintre problemele ei cele mai spinoase la această oră fiind sistemul bugetar. Comparat cu un elefant, sistemul bugetar din România pare să dea serioase bătăi de cap guvernanţilor. Şi dacă Sebastian Vlădescu nu ştie ce să facă cu „elefantul”, Consiliul Fiscal sfătuieşte ca sistemul bugetar să fie trecut la un regim de…normalizare…adică în primul rând să fie eliminate excepţiile de la impozitare, să fie lărgită baza de impozitare şi toată lumea să-şi plătească obligaţiile. În viziunea acestui consiliu, evaziunea fiscală din România este mai degrabă promovată de lege, decât sută la sută ilicită, aşa cum se vorbeşte. Deci, printre soluţii se prefigurează: eliminarea excepţiilor şi creşterea bazei de impozitare, simplificarea sistemului de taxe, alinierea impozitelor pe avere la standarde europene (creşterea impozitelor pe stocul de avere), creşterea veniturilor nefiscale şi elaborarea unei strategii coerente de management a datoriei publice. De asemenea, Consiliul Fiscal nu consideră oportună pentru perioada viitoare o relaxarea fiscală, datorită faptului că, pe de o parte, trebuie îndeplinită ţinta de deficit bugetar, iar, pe de altă parte, această diminuare nu va avea nici un efect asupra scăderii preţurilor.

Deşi oarecum justificată de autorităţile monetare, aprecierea cursului de schimb nu este tocmai văzută cu ochi buni de către specialişti. Banca Centrală justifică o atare evoluţie a cursului ca fiind dată de o inflaţie mult temperată, aflată în intervalul firesc de atingere a ţintei asumate privind inflaţia pentru acest an, iar deficitul balanţei comerciale, diminuându-se considerabil, scăzând la mai bine de jumătate comparativ cu nivelul mediu al anilor anteriori (perioada 2006-2008), dovedeşte o mai bună gestionare a dezechilibrului extern, prin urmare ar justifica o apreciere a cursului leu/euro. Evoluţia ascendentă a monedei naţionale în raport cu moneda europeană vine ca o surpriză pentru cei ce anterior prognozau că leul se va deprecia brutal în raport cu euro, schimbându-şi previziunile legate de curs pe fondul evoluţiilor politice: formarea guvernului Boc, aprobarea bugetului de stat şi intrarea unor noi tranşe de împrumut de la FMI. Totuşi, specialiştii avertizează că dacă leul se apreciază prea mult faţă de euro, banca centrală ar putea fi nevoită să intervină pentru a tempera aprecierea cursului de schimb.

În ciuda lipsei de dezbatere publică privind proiectul de lege al bugetului de stat al României pe 2010, totuşi această lege de importanţă fundamentală pentru economia ţării nu a trecut complet neobservată de analiştii economici şi politici. Spun nu a trecut „complet” pentru că au mai fost voci, pe ici pe colo, care s–au plâns de „fondul” legii bugetare, unii catalogându–l ca pe un adevărat dezastru sau ca pe „cel mai prost buget din ultimii 20 de ani”.

În general, rata dobânzii reprezintă un semnal puternic pentru economie, scăderea ratei dobânzii stimulează consumul şi, implicit, inflaţia, în timp ce creşterea ratei dobânzii inhibă consumul, teoretic, stimulează economisirea şi nu pune presiune suplimentară asupra preţurilor. În situaţia actualei crize, creşterea sau menţinerea ridicată a ratei dobânzii nu este nicidecum justificată, având un caracter mai degrabă pro-ciclic, în sensul că se „mulează” pe tendinţa nefavorabilă a evoluţiei economiei, accentuând căderea economiei prin inhibarea consumului dar şi a investiţiilor.

Până nu demult, creditarea funcţiona din plin la nivel mondial, aproape toată lumea „beneficia” de bani împrumutaţi, asta până când s-a produs refluxul finanţărilor, sentimentul de incertitudine al pieţei financiare a indus ideea unui risc majorat iar banii au devenit mai greu de dobândit. Prin urmare, şi preţul banilor, dobânda, cel puţin la noile credite, a reflectat acest lucru pentru o perioadă scurtă de timp, iar procesul de creditare a fost blocat sau s­-a desfăşurat în condiţii mult mai stricte. Astfel, băncile centrale din întreaga lume (ex. FED, Băncii Centrale Europene, Băncii Angliei etc) au încercat să folosească instrumentul ratei dobânzii pentru a relansa economia, deşi, una din cauzele actualei crize a fost, cu siguranţă, şi politica ratelor scăzute de dobândă din anii anteriori, politică care a stimulat creditarea fără nici un discernământ. De menţionat că, în contextul crizei, reducerea ratelor de dobândă nu reprezintă un pericol real pentru creşterea inflaţiei, deoarece recesiunea economică nu permite o asemenea evoluţie, însă nici consumul nu pare să-şi fi revenit, nici măcar, la nivelul la care să pună din nou „pe plus” creşterea economică. În acest sens, este de aşteptat ca atât băncile centrale ale lumii, dar şi băncile comerciale să menţină o politică a ratelor de dobândă la un nivel destul de scăzut pentru ca economiile naţionale să îşi poată reveni.

Încă din timpuri străvechi s-a vorbit despre moralitate şi omul moral. Economia, fiind o ştiinţă socio-umană, vom problematiza valoarea moralităţii în ştiinţa economică actuală. Dar mai întâi de toate să facem precizarea că ştiinţele de orice natură sunt morale. Fie ştiinţele exacte, în care bagajul de informaţie matematică este riguros structurat prin teoreme şi alte legităţi, fie ştiinţele umaniste, în care raportarea la om şi perspectiva lui de gândire este introdusă în modul de abordare, toate au la bază un sistem de ordonare, de structrare, deci o normă. Această normă funcţionează mereu ţinând cont de adevăr, de realitatea teoretic normală, şi nu de o realitate aplicată, pervertită. Prin urmare - între ştiinţa teoretică, care conţine adevărul şi implicit valorile morale, şi ştiinţa aplicată, care poate suporta modificări, uneori improprii principiilor de bază teoretice - e o cale lungă, diferenţa fiind dată de subiectul sau subiecţii care aplică această ştiinţă.

Mihai Eminescu, în numărul său din urmă…, Timpul, 1 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 231 

Seară rece. De iarnă. Discut cu directorul unei curajoase reviste culturale.

Mă-ntreabă: Poţi face un articol despre Eminescu? Gândirea economică? Vreo patru pagini?

Ce pot surprinde-n patru pagini? Pertinent?

Enunţ fugar subiectele economice ale Eminescului şi-mi consum tot spaţiul. Fără a le înfăţişa în chip viu. Fără măcar să reuşesc de a le consemna pe toate...

Atunci?

Ceea ce vedeţi aici. Focalizez o temă. Una singură. De mare actualitate. Şi pe care o prezint ca dialog. Ca schimb de replici. Autentice! Între cine? Eminescu versus mai mari ai zilei. Prim-ministru. Preşedinte. Şef de Misiune F.M.I. în România. Plus alţii. După trebuinţă.

Subiectul?

Recent potrivit unui expert al Centrului pentru Studii Strategice Internaţionale (CSIS) din Washington, România plăteşte un preţ „şocant” de mare pentru gazele naturale de import din Rusia. Domnia sa menţionează că probabil Gazprom are interesul să aplice asupra pieţei regionale a gazului tactica „divide et impera”, din cauză că ţările din regiune importatoare de gaz nu cooperează între ele şi nu există o piaţă regională a gazului ci doar pieţe naţionale, uşor de speculat de companiile ruseşti de gaz. Deşi oarecum tendenţioasă la adresa Rusiei, întrebarea acestui expert „De ce România permite furnizorului Gazprom să impună un preţ de monopol neîntâlnit în altă parte?” este de foarte mult timp pe buzele românilor şi este perfect justificabilă. Explicaţia nu poate fi decât de ordinul proastei negocieri a preţului cu furnizorul rus şi a diferitor interese meschine (şi aici mă refer în primul rând la corupţie!) de a sabota financiar populaţia şi marii consumatori industriali de gaz natural. Se cunoaşte faptul că formula de calcul prin care se fundamentează preţul gazelor naturale depinde de cotaţiile internaţionale ale păcurii şi motorinei din ultimile 6-9 luni şi că în funcţie de durata contractului şi cantităţile achiziţionate se stabileşte preţul final al gazului de import. Eventualele creşteri sau scăderi de preţuri la petrol se reflectă în preţul gazului natural după o perioadă aproximativă de 8-9 luni.

Anunţat cu surle şi trâmbiţe, programul «Prima Casă» pare a fi din nou una din bulibăşelile clasice ale Guvernului Boc. Printre zeci de scandaluri, Guvernul probabil că nu a mai avut „timpul necesar” elaborării unor reglementări care să se conformeze realităţilor pieţei imobiliare din România. Carenţele programului sunt multiple, unul recent apărut este acela că multe din apartamentele nou construite au fost deja ipotecate de dezvoltatori, împrumuturile pentru realizarea construcţiilor fiind de tipul creditelor bancare. Guvernul promite modificarea convenţiei de garantare a creditelor contractate pentru cumpărarea unei locuinţe prin acest program astfel încât să fie incluse şi aceste apartamente nou-construite şi deja ipotecate. În acest sens, băncile şi-au manifestat încă o mare rezervă faţă de coerenţa, din punct de vedere juridic, a programului - astfel din 20 de bănci ce se anunţau dornice să intre în program doar 12 au semnat Convenţia cu Fondul de Garantare, iar 8 au refuzat forma actuală a proiectului.