Mult-iubitul şi prea-pătimitul meu neam românesc,

„Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”. „Rasa istorică formatoare a acestei ţări este „acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, şi care, prin caracterul lui înnăscut, a determinat soarta acestor ţări, de la [anul] 1200 şi până la [anul] 1700”. „Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini”.

„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (garanţia legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaşşi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă (beletristica n.n.) trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii”.

Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici, în nordul BUCOVINEI, pe data de 15 ianuarie 1850, şi decedat 15 iunie 1889, la Bucureşti).

Cu toate că s-a discutat în repetate rânduri pe marginea acestui subiect, consider că este important a cunoaşte detaliile momentului naşterii unui geniu românesc care şi-a câştigat locul în muzeul valorilor universale, şi pe care românii bucovineni îl aniversează/comemorează aşa cum se cuvine an de an.

Astfel, într-un registru al membrilor Junimii, Eminescu însuşi şi-a trecut data naşterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuţi unde a studiat este trecută data de 14 decembrie 1849.

Totuşi, Titu Maiorescu, în lucrarea “Eminescu şi poeziile lui” (1889) citează cercetările lui N. D. Giurescu şi preia concluzia acestuia privind data şi locul naşterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoşani.

Mihai Eminescu, în numărul său din urmă…, Timpul, 1 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 231 

Seară rece. De iarnă. Discut cu directorul unei curajoase reviste culturale.

Mă-ntreabă: Poţi face un articol despre Eminescu? Gândirea economică? Vreo patru pagini?

Ce pot surprinde-n patru pagini? Pertinent?

Enunţ fugar subiectele economice ale Eminescului şi-mi consum tot spaţiul. Fără a le înfăţişa în chip viu. Fără măcar să reuşesc de a le consemna pe toate...

Atunci?

Ceea ce vedeţi aici. Focalizez o temă. Una singură. De mare actualitate. Şi pe care o prezint ca dialog. Ca schimb de replici. Autentice! Între cine? Eminescu versus mai mari ai zilei. Prim-ministru. Preşedinte. Şef de Misiune F.M.I. în România. Plus alţii. După trebuinţă.

Subiectul?

Teoria păturii superpuse (1881)

Eminescu crede în adevărul teoriei atât de adesea susţinute de el şi ne spune că tocmai fiindcă-i adevărată, teoria a produs o impresie penibilă asupra celor atinşi de ea. El ne spune că străinii au ajuns să acapareze toate ramurile vieţii publice. Susţinerea teoriei nu are folos practic pentru conservatori, dar conservatorii nici nu urmăresc aşa ceva. Practici în ţara noastră sunt numai liberalii care prin negoţ de palavre se îmbogăţesc şi parvin. Teoria are însă însemnătatea ei, căci pune în evidenţă faptul că pentru conservatori principiile sunt mijloc pentru păstrarea predominării rasei române, nu pentru câştig.

Statul român nu trebue lăsat la bunul plac al unor venetici, el nu trebue să devină un fel de Americă. Statul român trebue să-şi primească soarta şi caracterul de la elementul istoric. Mediul social însă permite ieşirea la suprafaţă numai a elementelor decăzute, iar elementele sănătoase ajung să fie exploatate de cele parazitare.

Articolul fără titlu a apărut în Timpul (VI) 1881, 6 August. N’a fost încă reprodus în nici o ediţie a lui Eminescu afară de aceea a clasicilor comentaţi.

Punere în temă

În ultima parte a anului 2007, am asistat la o ciudată polemică între doi dintre cercetătorii ultimilor şase ani din viaţa pământească a lui Eminescu, controversaţii ani 1883 – 1889. E vorba de N. Georgescu şi Călin L. Cernăianu, autori care deja au elaborat şi publicat mii de pagini pe respectiva temă. Pentru cei mai puţin avizaţi asupra chestiunii, amintesc că schimbarea de viziune asupra biografiei eminesciene, în atare privinţă, o datorăm scotocirii prin arhive, timp de mulţi ani, lui N. Georgescu, cel care şi încercase, după 1985, să scoată ceva la iveală, dar drastic restricţionat de conjunctura istorica a agoniei regimului Ceauşescu, încât autorul îşi va amâna sinteza într-o carte pentru anul 1994, când a publicat A doua viaţă a lui Eminescu, altminteri debutul său editorial, urmat de Cercul strâmt. Arta de a trăi pe vremea lui Eminescu (1995). Cărţile următoare vor fi revizuiri, completări, amplificări: Moartea antumă a lui Eminescu (2001), Cu Veronica prin Infern, 2 vol. (2004), Un an din viaţa lui Eminescu (2006), care se referă la segmentul 1881-1882, Boala şi moartea lui Eminescu (2007), plus replicile date Ilinei Gregori şi lui Călin L. Cernăianu publicate într-o anexă la vol. Scrisul ca o taină (2007). În primul volum, atenţia autorului se concentra asupra împrejurărilor politice interne şi internaţionale care au dus la scoaterea lui Eminescu din gazetărie şi la condamnarea lui la ceea ce autorul a numit moarte civilă. „Boala” poetului va fi abordată doar în plan secund, ca bun prilej al celor interesaţi în anihilarea publicistului incomod. Independent de N. Georgescu, un psihiatru din exil, aflat în Germania Federală, Ovidiu Vuia, tipărea în 1989, la o editură din Elveţia, o carte despre „boala” poetului, dar nu numai (Mihai Eminescu. 1889 - 1989), urmată şi aceasta de reveniri şi revizuiri la edituri din ţară: Misterul morţii lui Eminescu (1996), Despre boala şi moartea lui Eminescu. Studiu patografic (1997) şi Spre adevăratul Eminescu, 2 vol. (2000). În 1995, mi-a căzut în mână studiul din străinătate al lui Ovidiu Vuia (rămas necunoscut, pe atunci, şi lui N. Georgescu) şi am început că coroborez datele conjuncturii politice remarcate de autor, cu acelea despre argumentele specialistului Ovidiu Vuia, care spulbera îndelungatul clişeu al nebuniei pe fond luetic din biografiile importante consacrate poetului (îndeobşte, G. Călinescu, Augustin Z. N. Pop şi George Munteanu). Aşa s-a născut sinteza mea Dubla sacrificare a lui Eminescu (1997), revizuită şi adăugită în alte două ediţii şi reluată dintr-o altă perspectivă în Mitul Eminescu (2004). Şocul produs de aceste cărţi nu a întârziat să apară.

Lăsăm, deocamdată, deoparte această boală (de altfel, nici medicii nu prea iau în seamă observaţiile fetei cu o inteligenţă nativă excepţională dar fără şcoală, cum spune singură despre ea: ”Pentru asta sunt de scuzat, cum n-am învăţat decât abecedarul şi din cauza boalei îmi lipseşte chiar şi aceea ce-aşi fi putut câştiga umblând în societate cu persoane culte, adică cum zice românul, m-aş fi ros cu o oarecare ştiinţă.”, 29 ianuarie 1888, St. doc. lit., IV, p. 230; ”Când ceteşte (Mihai n.r.) ce scriu eu, apoi sute de greşeli îmi găseşte, însă eu nu mă prea supăr, căci ştiu bine că orice lucru trebuie să-l înveţi, pe când eu singura carte ce am învăţat e abecedarul. Cât am învăţat, atâta ştiu.”, 14/26 ianuarie 1888, Idem, p. 225) – şi observăm ce se vede la prima vedere: aceste scrisori sunt un fel de raport pe care Henrietta se angajează să-l transmită din trei în trei zile („Eu, sub oricare caz va fi, vă voi înştiinţa tot a treia zi”, 1 iunie 1887, p. 194, etc.), – dar sunt multe perioade mai lungi între ele. Chiar în deschiderea antologiei, în scrisoarea din 3/15 mai 1887 Harietta transmite: ”De luni, când v-am scris, (Mihai n.r.) este mult mai bine. Cum v-am scris în scrisoarea de la 1 iunie, aşa voi urma a vă scrie tot a treia zi.” Această scrisoare din 1 iunie încurcă lucrurile, pentru că suntem la 3/15 mai. Presupunem că este greşeală în text, şi trebuie 1 mai, cu trei zile înainte de 3 mai. Ar fi fost foarte necesară această scrisoare, pentru că ne-ar fi dat informaţii asupra modului cum a ajuns Eminescu la sora sa, lucrurile nefiind tocmai clare, vezi mai jos. Scrisoarea următoare este din 12 mai şi poetul este iarăşi bine. Ar fi trebuit să mai existe o scrisoare pe 6 mai şi alta pe 9 mai, ca să fie din trei în trei zile cum se convenise – dar, fiind vorba de scrisori liniştite şi liniştitoare, editoarea – care este chiar Cornelia Emilian – nu le mai publică. Situaţia se repetă în iunie 1887 ca şi în iulie, august, septembrie etc. – încât se poate deduce că scrisorile în care se descrie sănătatea poetului, sau, mă rog, starea lui mai bună, sunt date la o parte. Se caută doar cele alerte, panicate, spăimoase.

La întrebarea dacă Eminescu a fost sau nu „reacţionar” răspunsurile s-au dat de multă vreme, încă din timpul vieţii scriitorului, când presa ostilă gândirii sale a hotărât că publicistul are toate păcatele unui gânditor potrivnic „progresului” etc. De atunci încoace, destui antieminescieni i-au pus poetului fel de fel de etichete prăpăstioase. Fireşte, una dintre cele mai culpabilizante este aceea de reacţionar. După moartea poetului, acuzaţia pare să fi culminat în anii proletcultismului, dar mai cu seamă în perioada postdecembristă, când bătălia ideologică s-a încins din nou împotriva curentului naţional din cultura română. În anii ’50, un Ovid. S. Crhomălniceanu, de pildă, în vremea ferventei îndoctrinări comuniste, vedea o nenorocire a culturii româneşti în faptul că „poetul naţional” s-a întâmplat să fie „pesimist” şi „reacţionar”. Acuzele au fost perpetuate, după 1989, de către Z. Ornea şi de comilitoni, de astă dată fiind antrenaţi în dispută şi o parte a tinerilor intelectuali, îndoctrinaţi pe diverse căi. Să nu ne mire faptul, fiindcă imitatorii noştri au putut găsi fapte similare în culturi de prestigiu. La Universitatea Stanford, nu cu mulţi ani în urmă, au fost excluşi din programa anului întâi Dante, Shakespeare, Montaigne, Cervantes sub pretextul că sunt… reacţionari! Jean-François Revel observa că în locul acestora au fost preferaţi Franz Fanon, Che Guevara „şi alţi farisei revoluţionari, pe cât de puerili, pe atât de efemeri”. În faţa postmodernistei political correctness, nu poţi decât să te bucuri că Eminescu se găseşte printre „reacţionari” de talia lui Shakespeare şi Cervantes.

Chipul lui Eminescu, atât de cunoscut românilor, mai ales din fotografia făcută în vremea studenţiei, la Praga, în toamna anului 1869, de maestrul fotograf Jan Tomas, din Piaţa Sf. Venceslas, este modelul ideal al fiinţei geniale, imaginea clasică a poetului nepereche. După clişeul original s-au realizat 6 fotografii, dintre care o poză era necesară îndeplinirii formalităţilor de înscriere la Universitatea din Viena, iar altele au fost dăruite lui Slavici, Miron Pompiliu şi „unei femei dragi”. Alte portrete ale lui Eminescu abia de pot fi recunoscute. Din punct de vedere afectiv, asemenea fotografii sunt percepute cu reticenţă, în mentalul colectiv prevalând chipul angelic al Poetului la 19 ani.

Reportajul de la comemorarea din 30 iunie 1926, care urmează, este luat tot din Universul, ziarul care a pregătit cel mai intens evenimentul. Reportaje similare se mai găsesc şi în alte ziare, dar, întrucât informaţia concordă în cea mai mare parte, rămânem la cota unde ne-am fixat. Momentul în sine este cu totul deosebit pentru că ne arată cum şi l-a asumat clasa politică românească pe Eminescu în perioada interbelică. Redăm textul şi pentru discursurile consemnate (unele dintre ele, doar în rezumat) – dintre care atragem în mod deosebit atenţia asupra aceluia al lui Zoltan Franyo, un mare iubitor al lui Eminescu dinspre cultura maghiară, cel care exprimă un punct de vedere extrem de bine cumpănit.

Am văzut că, în 1931, când va lua cuvântul în chestiune, doctorul Vineş îşi va motiva ieşirea publică în acest fel:”s-a creat o legendă”, va spune medicul, despre cauza adevărată a morţii poetului – şi se simte dator să intervină. Rămânem, deocamdată, în legendă – de vreme ce s-a creat – şi urmărim reportajul Universului. Este interesant şi pentru modul cum am putea prelua, astăzi, elemente din acest ritual intelectual pe care nu numai că l-am pierdut, dar nici nu ne dăm seama, pare-se, că se poate organiza ca atare în ritual.

Textul este comentat imediat după publicare numai în Viitorul (oficios liberal) din 4 iunie 1931, unde Petronius (pseudonimul lui Gr. Tăuşan, filosof, comentatorul - şi traducătorul în româneşte - al „Eneadelor” lui Plotin – dar şi editorialist aici) scrie, pe pagina I, sub titlul mare: ”Moartea geniului”, o tabletă care ne dă pulsul liniştirii publice, triumfaliste desigur, în privinţa „asasinatului” comis în spital:

„Într-o revistă de strictă specialitate medicală (România medicală) printre alte articole interesante se găseşte unul, în cel din urmă număr apărut, în care d. Dr. Vineş povesteşte, pe bază de documentare nouă, cum şi de ce a murit Eminescu. Autorul acestui articol îşi întemeiază informaţiile sale pe chiar notele medicale ce le-a redactat în calitate de medic la spitalul d-rului Şuţu – cunoscutul alienist – în cura căruia a fost Eminescu.