Din zecile sau chiar sutele de mesaje care ajung zilnic în presa electronică personală, un material nesemnat mi-a atras atenţia. Acesta, deşi privit din perspectiva psiho-socio-culturală, conţine numeroase referiri la aspecte economice, fără însă a intra în detaliu asupra lor. Subiectul principal al articolului respectiv se referea la traumă ca stare permanentă de fapt a societăţii româneşti, iar în contextul tematicii acestui număr - „Sfinţii închisorilor”, discuţia despre traumă se potriveşte perfect. Nu de puţine ori, m-am întrebat de ce în faţa răului şi a inechităţilor economice, sociale sau politice românii nu mai reacţionează sau reacţionează tardiv, neuniform, fără dorinţa autentică de „a tăia răul de la rădăcină”. Răspunsul pe care îl intuiam demult, pare confirmat extrem de elocvent de micuţul material amintit. Starea de permanentă traumă este realitatea în care societatea românească este menţinută de clasa politică. În momentul în care, unei traume personale îi mai adaugi una socială (pierderea locului de muncă, pierderea locuinţei în urma inundaţiilor etc.) şi la aceasta una economică (tăierea abuzivă a salariilor cu 25%, otova...indiferent dacă acel salariat este la limita inferioară sau a mediei salarizării sau are un salariu „nesimţit”), iar la acestea două, cumulezi şi alte traume, mai mărunte sau mai mari, rezultatul de ansamblu poate fi extrem de apăsător, aducând nu pe puţini în pragul nebuniei. Dacă în timpul comunismului, românii nu prea aveau alternative în a combate traumele ce le măcinau existenţa (lipsa libertăţii de expresii, sărăcia, munca înrobitoare adesea până la îndobitocire, în ture nesfârşite şi fără weekenduri, imposibilitatea de a-ţi manifesta dreptul de proprietate etc.), aceştia erau oarecum protejaţi de stat, care i-a menţinut la un statut de sclavi supravegheaţi şi relativ bine întreţinuţi.

Deşi în aceste săptămâni involuţia economică ne dă mari bătăi de cap, se pare că altele sunt problemele pentru „mult stimabilul” nostru premier...Astfel, am descoperit, printre numeroase ştiri de presă, una cu siguranţă mai relevantă, aceea potrivit căreia ne lipsesc din sistemul de sănătate carduri electronice de sănătate, fişe electronice şi reţete electronice, iar sistemul merge perfect, totul este sublim, dar cardurile nu ne pot lipsi!!! Acest sistem cică, musai, musai, trebuie implementat până la sfârşitul anului 2011, că doar nu poate dormi liniştită noapte sublima Uniune Europeană de dorul sănătăţii poporului nostru!!! Desigur, aţi spune dumneavoastră, aşa cum spun şi eu, cum ar putea să aducă aceste noi carduri economii la buget (potrivit premierului, de 300 de milioane de lei!!!??? După ce calcule???) şi cum ar putea salva aceste carduri sistemul nostru de sănătate?  Evident că o monitorizare mai atentă a reţetelor emise şi o urmărire a istoricului bolilor unui pacient pare o soluţie modernă de flexibilizare a sistemului de sănătate, în care accesul la informaţie, pentru personalul medical, se face mai rapid şi cu costuri mult mai scăzute de timp şi bani şi că poate elimina anumite fraude şi inadvertenţe din sistemul medical, dar, cu toate acestea, domnul prim-ministru uită să menţioneze dezavantajele. Dezavantajele ar fi că sunteţi monitorizaţi mai atent de sistem, că poate „din greşeală”, şi mai ales daca sunteţi incomozi, dacă aţi spus sau aţi făcut ceva „ne la locul lui”, puteţi ajunge liniştiţi bolnavi de alte boli decât cele din fişa dvs. medicală...şi brusc să muriţi pe masa de operaţie sau chiar atunci când vă veţi lua pe reţetă de la farmacie alte medicamente decât cele necesare suferinţei dvs. Cum orice om zdravăn la cap ştie că sistemul informatic este destul de uşor de spart sau manipulat, chiar şi cu protocoale de securitate foarte ridicate,  fiind suficient ca un hacker psihopat, sau chiar un medic „neatent” să introducă alte informaţii şi brusc deveniţi buni...de un drum în lumea cealaltă, ...vă puteţi întreba la ce serveşte această nouă găselniţă!!!

Dacă unii economişti străini de top consideră că România ar avea şansa să fie printre fruntaşele realizărilor economice din regiune, chiar şi în această perioadă de criză, realitatea românească vine să-i contrarieze şi să-i nemulţumească. Problema economiştilor şi bancherilor străini vine tocmai din nelămurirea privind ineficienţa dramatică a guvernanţilor români care, pe lângă faptul că nu pot “să arate românilor că au ţara sub control”, sunt şi în situaţia de a nu putea atrage decât 38 milioane de euro din cei 35 de miliarde de euro din fondurile europene puse la dispoziţie de Bruxelles pentru a fi investiţi în România. Bineînţeles că România ar arăta altfel cu fonduri de 1000 de ori mai mari, asta dacă nu, indiferent de volumul lor, ar fi toate furate de politicienii de Dâmboviţa!!!  Teoretic, aceşti bani ar putea fi investiţi consistent în  redresarea şi dezvoltarea economiei, a infrastructurii, a transporturilor, a industriei şi comerţului şi ar putea absorbi din forţa de muncă disponibilizată în ultimii ani, însă...oficialii români nu sunt interesaţi să-şi facă bine meseria...şi precum se spune în popor: „cine-împarte parte-şi face”. Chiar şi reprezentaţii FMI sunt îngrijoraţi de gradul dezastruos de absorbţie a fondurilor europene, România fiind în situaţia de a putea pierde aproximativ 20 miliarde de euro în următorii anii, din această cauză. Probabil că nici măcar reprezentaţii FMI nu se puteau gândi vreodată, nici în cele mai fantastice vise, că pot întâlni asemenea ...specii...să le spunem politicos: „incompetenţi” (deşi termenul potrivit este altul...mafioţi sau subminatori ai economiei naţionale), care fac excelent jocurile finanţelor internaţionale. În plus, pentru a calamita complet situaţia fondurilor europene, sub presiunea FMI, premierul Emil Boc, în loc să solicite o analiză a întârzierilor în contractele încheiate de firme pentru proiecte cu finanţare europeană (ex. din cauze obiective legate de criză şi tratarea punctuală a fiecărui contract în parte pentru a vedea viabilitatea continuării sau încetării acestuia), doreşte să impună rezilierea tuturor contractelor cu întârzieri între 6 şi 12 luni solicitându-le în acest sens prefecţilor verificarea acestora.

În timp ce Preşedintele pocneşte cetăţenii ţării, mai ales pe aceia care au avut neobrăzarea să-i ceară şi socoteală pentru dezastrul în care a adus ţara şi pe deasupra, aceştia nici măcar nu au vrut să-l voteze a doua oară, România se zbate în criză, la fel de murdară, săracă şi bolnavă ca de obicei. Una dintre problemele ei cele mai spinoase la această oră fiind sistemul bugetar. Comparat cu un elefant, sistemul bugetar din România pare să dea serioase bătăi de cap guvernanţilor. Şi dacă Sebastian Vlădescu nu ştie ce să facă cu „elefantul”, Consiliul Fiscal sfătuieşte ca sistemul bugetar să fie trecut la un regim de…normalizare…adică în primul rând să fie eliminate excepţiile de la impozitare, să fie lărgită baza de impozitare şi toată lumea să-şi plătească obligaţiile. În viziunea acestui consiliu, evaziunea fiscală din România este mai degrabă promovată de lege, decât sută la sută ilicită, aşa cum se vorbeşte. Deci, printre soluţii se prefigurează: eliminarea excepţiilor şi creşterea bazei de impozitare, simplificarea sistemului de taxe, alinierea impozitelor pe avere la standarde europene (creşterea impozitelor pe stocul de avere), creşterea veniturilor nefiscale şi elaborarea unei strategii coerente de management a datoriei publice. De asemenea, Consiliul Fiscal nu consideră oportună pentru perioada viitoare o relaxarea fiscală, datorită faptului că, pe de o parte, trebuie îndeplinită ţinta de deficit bugetar, iar, pe de altă parte, această diminuare nu va avea nici un efect asupra scăderii preţurilor.

Preocupat să-şi buzunărească proprii cetăţeni, statul roman este condus de vandali, duşmani ai neamului, ce nu se pot apropia nici măcar iluzoriu de ideea sau conceptul de “conducători responsabili”. Dacă mai ieri, preşedintele pocnea un cetăţean, care-i ceruse pe bună dreptate socoteală de starea jalnică a României, de curând, fratele acestuia, în aceeaşi manieră laşă, şi-a permis să lovească o femeie, în urmă unui incident în trafic. Ai spune că, pentru realitatea dramatică în care trăieşte în România, cetăţeanul de rând este mult prea sufocat de griji şi probleme ca să se mai preocupe şi de aşa ceva. Şi totuşi ar trebui…ameninţat, terorizat, desconsiderat, cetăţeanul obişnuit este constant umilit în momentul în care are o raportare directă cu statul şi funcţionărimea lui (exemplu recent pentru declararea veniturilor şi plata dărilor la stat prin noua aberaţie legislativă privind impozitarea persoanelor fizice autorizate şi a persoanelor ce desfăşoară activităţi independente), în timp ce tumoarea portocalie, prin conducătorul ei suprem, aburită de atâta fericire, ieşea senină de la Cireşica, restaurantul preferat al preş-e-dintelui, şi ne declara că ar trebui să “trecem prin criză cu fruntea sus” şi că ar cam trebui să ne descurcăm singuri şi să nu aşteptăm, se înţelege “pomană”, de la statul roman. Să te ferească Dumnezeu să ne descurcăm şi să ne facem dreptate singuri, dl. preş-e-dinte! Şi să transformi un popor, blând şi bun, într-o bestie asemeni ţie! Să te ferească Dumnezeu să faci un pas în plus în răutăţi, căci va fi aprigă şi de nestăpânit mania justificată a mii de oameni aduşi în stradă, iar impertinenţa ta se va opri acolo unde s-a oprit şi a altui “conducător suprem”…în mormânt!... şi nu din ură, ci din instinct de conservare!

În ţara în care „Hoţul prins este negustor cinstit!”, mai ales dacă acesta este unul dintre oamenii preşedintelui, românii vor trebui urgent să înveţe să spună: STOP JAF!...asta până când nu va fi prea târziu, căci timpul nu este niciodată aliatul celor ce dorm! Nu este vorba de un somn firesc, necesar şi odihnitor, ci de lâncezeala şi lipsa de atitudine specifică românilor contemporani în a nu-şi mai apăra drepturile, valorile, libertatea şi neatârnarea şi de a nu se închina, sub nici un chip, „barbarilor tirani”, fie naţionali, fie...mondiali. Astfel, zilele trecute, aflată în discuţie la Camera Deputaţilor, Legea pensiilor a stârnit „pasiuni” cu rezultate catastrofale pentru români. Şi în timp ce opoziţia părăsea teatral sala, preşedinta Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase s-a hotărât să facă o „mică” fraudă la numărarea voturilor, vizibilă din orice unghi şi cu orice ochelari...chiar şi cu cei de cal...ai PDL-ului. Frauda, hoţia, tâlhăria, golănia şi calomnia, care îl însoţesc pe preşedinte (şi pe acoliţii lui) de la începutul carierei sale politice, pare a avea resurse inepuizabile. Cum inepuizabilă este şi prostia şi demagogia cronică în care se scaldă toata clasa politică românească, incapabilă să ia măcar o singură măsură bună în plan economic. Şi în timp ce unii fură, în văzul lumii, fără nici o ruşine, tot ce se poate, inclusiv voturi, Legea pensiilor odată promulgată va schilodii milioane de pensionari, plus alte zeci de mii de „victime colaterale”, copii sau alţii membri ai familiei, fără venituri sau cu venituri extrem de modeste, ce se bazau pe pensiile încă „întregi” ale pensionarilor. În războiul preşedintelui cu cetăţenii, acesta a uitat că ei l-au ales după ce el, „zeus”, le-a promis: „să trăiţi bine!”. Probabil că în afara găştii golăneşti portocalii, nimeni nu mai crede în lozinca mincinoasă a preşedintelui, căci „a trăi bine” înseamnă cu totul şi cu totul altceva decât sărăcie cruntă sau, în cel mai fericit caz, sărăcie.

M-am gândit mult cum să-mi intitulez articolul prezent şi singura idee succintă ce mi-a trecut prin minte a fost legată de înţelepciunea deciziei de a „salva” oameni sau a salva „hârtii” (bani). Atenţie, am spus înţelepciune şi nu inteligenţă. Inteligenţa presupune capacitatea de a înţelege uşor şi arareori poate profund fenomenele, de a sesiza relaţiile esenţiale, de a găsi o ieşire dintr-o anumită situaţie etc., pe când înţelepciunea presupune o reflectare mult mai adâncă a lucrurilor, o judecare a lucrurilor în esenţă, cumpătare, moderaţie, spirit de prevedere, deci un mod de gândire ce se constituie într-o soluţie pe termen lung. Prin urmare, înţelepciunea este oricând de preferat inteligenţei, căci o gândire aprofundată poate da soluţii pe care, la o primă vedere, din „inteligenţă”, le poţi trece uşor cu vederea şi chiar considera desuete. Astfel, dacă în primă fază, am putea afirma, din punct de vedere economic, că ne interesează reducerea deficitului bugetar, şi să tăiem (precum guvernul în cazul salariilor!) în stânga şi-n dreapta cheltuieli care mai de care, otova, am putea ajunge în scurt timp la concluzia că tocmai această idee este extrem de proastă, dovada fiind rezultatele înseşi. Astfel, ieşirile în stradă ale cetăţenilor, blocarea funcţionarilor publici în sediul Ministerului de Finanţe, gradul general de nemulţumire, scăderea puterii de cumpărare, inflaţia în expansiune şi şomajul puternic ne fac să afirmăm că o măsură aparent inteligentă a guvernului (bineînţeles doar după capul membrilor lui!) este de fapt o măsură extrem, extrem de proastă, arbitrară şi cinică pentru orice cetăţean al ţării.

Astfel, guvernul alege „inteligent” (de fapt extrem de prost şi neînţelept!) să salveze „hârtii” în loc de oamenii. Mai mult, se poate spune că aceste măsuri au avut un rezultat extrem de prost în rândul unei părţi a opiniei publice, aici referindu-mă la învrăjbirea dintre diversele categorii de salariaţi din România.

Citind nenumărate articole de presă legate ordonanţa OUG 50/2010, implicit documentul în cauză, nu poţi decât să rămâi impresionat de câtă micime dă dovadă sistemul economico-politic din România. Spun sistem pentru că bancherii şi politicienii sunt într-o conlucrare puternică în a spolia populaţia de bruma de venituri pe care o (mai) are. Nici BNR-ul nu este departe de acest joc în dobândirea puterii asupra capitalurilor. Dimpotrivă, este mult mai implicat decât s-ar părea la prima vedere. Deşi are un rol clar de supraveghere, control şi reglementare asupra activităţii bancare din România, BNR-ul nu a schiţat, în decurs de 20 de ani, nici măcar un gest de apărare a clienţilor la abuzurile repetate ale băncilor comerciale, toate reprezentanţe ale unor bănci străine. Mai mult, deşi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC) are dreptul, potrivit ordonanţei, de a sancţiona băncile care comit abuzuri la adresa contractanţilor de credit, BNR îşi revendică dreptul de sancţiune, motivând că are un rol fundamental în menţinerea stabilităţii financiare şi deci, implicit, în reglementarea acestui domeniu. Este totuşi extreme de curios cum până în acest moment nu şi-a asumat nici un fel de rol de reglementator “echidistant”, aşa cum se autopromovează, şi a lăsat clienţii la mâna unor cămătari legali, fără scrupule. Este şi mai curios cum, după ani grei de profit de monopol sau în cel mai nefericit caz de oligopol, băncile îşi menţin tupeul de a reclama că le este periclitată “stabilitatea” prin prezenta ordonanţă. Ţinând isonul băncilor comerciale, pe care le-a ajutat să fure clienţii pe toate căile posibile, neintervenind în nici un fel asupra activităţii acestora, BNR-ul se alătură ca parte componentă schemei escrocilor financiari internaţionali, UE, FMI etc.

Ca şi când ar fi redescoperit apa caldă, campania electorală din toamna anului 2009 a adus, prin candidatul la preşedinţie ales, un licăr de (falsă!!!) speranţă pentru agricultură prin propunerea de a se interveni cu fonduri pentru stimularea şi protejarea producţiei alimentare locale chiar de la nivelul satului românesc. Dacă în perioada interbelică, România era supranumită „Grânarul Europei” prin producţia agricolă pe care o deţinea, azi suprafaţa agricolă importantă (14,8 milioane de hectare, peste 60% din suprafaţa totală a ţării, suprafaţa arabilă totală fiind de aproximativ 9,4 milioane hectare) nu se traduce în nici un fel prin rezultate îmbucurătoare: - deşi ar putea hrăni 80 de milioane de persoane, agricultura românească poate hrăni abia un sfert din populaţia ţării (necesitând importuri pentru hrănirea celorlalte trei sferturi!), valorificându-şi abia 10% din potenţialul său agricol, - din suprafaţa arabilă totală puţin peste jumătate din aceasta este cultivată iar numai 10% din suprafaţa cultivată este irigată, contribuind astfel la o productivitate extrem de redusă a terenurilor agricole în România, - deşi zonele rurale din România acoperă 87% din teritoriul ţării, cuprinzând aproximativ 45% din populaţia ţării, o bună partea a acesteia fiind efectiv ocupată în agricultură, agricultura contribuie la formarea PIB cu doar 6,46% la nivelul anului 2009! – cu toate că s-au încercat măsuri de introducere a tractoarelor în programul „rabla”, acest lucru nu s-a concretizat în nici un fel până acum, iar pentru 2010 sprijinul de stat nu va acoperi, potrivit declaraţiilor ministeriale, mai mult de 50% din valoarea noului tractor, în condiţiile în care în România sunt aproximativ 150.000 de tractoare (o bună parte a acestora fiind uzate tehnic!!! adică doar jumătate din numărul de tractoare ce ar putea oferi o acoperire eficientă a suprafeţei arabile) iar veniturile agricultorilor sunt extrem de modeste pentru a putea susţine cealaltă jumătate din sumă, - calitatea slabă a produselor agricole importate, ar recomanda cu siguranţă produsele româneşti care nu au fost supuse tratării chimice atât de intensive ca în Europa Occidentală, cu toate acestea subvenţiile de trei ori mai reduse comparativ cu aceeaşi Europă, explică, măcar în parte, gradul de subzistenţă a agriculturii româneşti şi desfiinţarea aproape totală a producătorului român de către cel străin, care îşi poate impune liniştit un preţ de monopol, – în condiţiile în care seceta şi canicula ameninţă an de an culturile agricole, creşterea în 2009, comparativ cu anul anterior, a terenului agricol irigabil nu reprezintă o prea mare realizare în raport cu perioada de până în 1990, fiind de 4 ori mai mică comparativ cu aceasta.

În contextul tensiunilor sociale actuale şi a anunţatelor proteste şi mitinguri din lunile următoare (mai-iunie) ale sindicatelor din învăţământ şi administraţia publică, voi încerca în acest material să aduc în discuţie dezechilibrele pieţei muncii şi problematica şomajului în România şi chiar să schiţez, măcar sumar, o viziune asupra pieţei muncii în 2010. Deşi prin trâmbiţatele programe şi planuri naţionale, europene (inclusiv Agenda Lisabona revizuită) şi internaţionale şi vorbeşte adesea despre modalităţi de atragere şi menţinere a cât mai multor persoane pe piaţa forţei de muncă, îmbunătăţirea flexibilităţii pieţei muncii, creşterea investiţiilor în capitalul uman corelat cu problema demografică şi migraţia (referindu-se adesea la migraţia forţei de muncă), excluderea socială, precum şi elementele asociate, cum ar fi sănătatea populaţiei şi aspectele sensibile ale sărăciei, în contextul actualei crize financiare şi economice globale, cel puţin la nivelul României, toate acestea rămân nişte vise îndepărtate sau, mai bine spus, nişte poveşti pentru populaţia de rând.