De data aceasta haiducului nu-i mai arde de politică. E prea neînsemnată şi păleşte sub puterea unei stele care, deşi apune, e tot mai luminoasă. Mereu m-am gândit cu teamă la ziua în care nu vom mai avea eroi. Şi de fiecare dată când câte unul dintre ei apune, România îşi plânge tăcut fiii. Cu lacrimi ascunse şi un plâns mut de durere, ţara rămâne orfană de tot ce a putut să ne dea mai bun. Am avut norocul de a cunoaşte un haiduc veritabil, Gheorghe Ionescu. Acum, s-a dus în Legiunea Cerească, senin, drept şi demn, aşa cum a trăit. Pentru tinerii naţionalişti, casa lui devenise un loc unde găseau mereu răspunsuri şi primeau o ciudată energie moralizatoare. Şi niciodată nu mi-am putut explica cum, după fiecare întâlnire cu „Domnul Ionescu”, plecam încărcat cu noi daruri spirituale. 

Deunăzi, rătăcit printr-o piaţă aglomerată, mi-au căzut ochii pe o grămadă de pepeni în vârful căreia trona un mesaj apocaliptic de sezon: „Pepeni cu gust de criză”. Vânzătorul, un grăsun unsuros, părea să fie chiar încântat de metoda de promovare, căci din spirit de turmă, cumpărătorii se înghesuiau la harbuzii alarmanţi. N-ar fi părut să fie deosebiţi prin ceva de alte soiuri, decât printr-un inegalabil succes comercial. Chestiunea aceasta este grăitoare pentru ceea ce se petrece acum în relaţia criză – presă – opinie publică. Românilor li s-a tot spus că îi paşte ceva neplăcut şi s-au înghesuit să guste câte o felie.

O cercetare nepublicată încă, despre care am aflat întâmplător, arată că audienţa canalelor de ştiri a crescut odată cu zvonurile despre criză. Iaca aşa au ajuns iobagii să caşte ochii la televizor, în loc să pună osul la muncă. Başca, avem şi o droaie de dregători împiedicaţi în ciurda lui Boc, astfel încât reţeta dezastrului este completă: un popor amorţit + sfat boieresc făr’de minte = sărăcie.

La o conferinţă oarecare, un elev de liceu, lungan şi cu coşuri, a reuşit să mă surprindă scurt şi simplu printr-o replică care l-a pus serios pe gânduri pe haiducul din mine. „Diferenţa dintre comunism şi capitalism e că în capitalism săracii sunt tot mai săraci, iar bogaţii sunt invizibili”, a bâlbâit timid junele. Păi zău că lucrul acesta îl ştiam de mult, doar că nu m-am aplecat suficient asupra lui. Pe vremurile comunismului ateu, mai toţi plugarii aveau ceva bani la CEC. În vremurile capitalismului satanist, iobagii sunt toţi datori vânduţi bancherilor cămătari. Şi taman în capitalismul acesta care propovăduia îmbogăţirea tuturor, şi dregătoria, şi iobagii sunt deopotrivă săraci şi datori. Păi şi dacă sistemul capitalist e putred şi defect, de ce nu-l schimbăm? Vom vedea mai încolo de ce.

Concluzie de haiduc: „democraţia nu face casă bună cu dreptatea”! Şi nici n-au nimic în comun. Dacă ar fi să punem cap la cap toate evenimentele politice româneşti, am ajunge chiar la concluzia că democraţia este dăunătoare naţiunii. Dacă te uiţi la ştirile politice şi încerci să citeşti inteligenţa pe figurile politicienilor români, te trezeşti în faţa unor mormane de prostie. Mai rea decât prostia este răutatea, care se regăseşte şi ea sub şoriciul gros al ciocoiului. Amestecul acesta de prostie şi răutate este un produs eminamente democratic, născut din votul ameţit al iobagului.  

Se bat dracii pe putere

Zilele astea a fost război în străfundul iadului. Dracii de pesedişti s-au păruit pe cinste. Au pus-o de un congres şi şi-au ales preşedintele sub privirile îngăduitoare ale tartorului Iliescu. În momentul în care scriu aceste rânduri, un lucru este clar din capul locului: neocomuniştii de pe la noi vor fi conduşi de un rârâit, fără vlagă de bărbat şi ciocoi fără simţ. Asta pentru că în finală au mai rămas Ponta şi Geoană, amândoi înzestraţi cu aceste calităţi. Delegaţilor le-a mai rămas doar să facă diferenţa între penibil şi imatur. Pe când oamenii votau, Vanghelie trecea ca o umbră prin sală murmurând: ­„Pierde Geoană!”. Cu Ponta în fruntea lor, comuniştii s-ar duce direct în divizia B a politicii. Îl ştiu drept nepriceput cu tupeu, aşa că ar fi preşedintele ideal pentru toţi cei care nu i-au la suflet pe pesedişti.

Românului nu îi este bine în ţara lui, iar asta o ştiu până şi ţâncii. Dar parcă şi pământul i se pune împotrivă, iar apele îşi ies din albii, ca şi cum ar vrea să spele din păcatele unui neam rătăcit. Dar apele trec, păcatele rămân. Şi zău că tare mi-ar fi plăcut să scriu despre lucruri bune. Că-n fruntea ţării e un vodă drept şi că dregătorii pun osul la treabă, cât să fie şi plugarul mulţumit. Haiducul aşteaptă în van toate lucrurile acestea.

Dar nu vin, căci părem a fi un popor negativ. Toate ştirile sunt negative. Babele cu telecomandă cască ochii că să afle cine a violat pe cine, ce starletă s-a îngrăşat cât casa şi cât le mai taie guvernul din pensii. Culmea este că treaba asta pare să le placă. Asta pentru că românii au ajuns să funcţioneze pe frecvenţa „Nu”. La televizor li se spune să „nu” pună botul pe sare, zahăr şi grăsimi. Când vine vremea votului, pun ştampila în aşa fel încât să „nu” iasă cutare sau cutare candidat. Acum, în toi de criză li se spune să „nu” mai cheltuiască, în loc să li se spună să se pună serios pe muncă.

Îi bate arşiţa pe români, de parcă nu era îndeajuns că-i ardea sărăcia. Şi-n vremuri de ocară, credinţa şi hazul i-au fost tovarăşi iobagului năpăstuit. Zicea deunăzi un înţelept de cartier că economia României seamănă cu un vapor. Abia se ţine pe linia de plutire, se clatină din toate părţile, te face să vomiţi şi nu poţi să cobori când vrei. Am încercat să-i explic că nu are dreptate, că-i fertilă. Atât de fertilă, încât semeni ciocoi şi cresc impozite.

Ne ard la biruri

Ştiţi cum bate sărăcia la uşa românilor? „Boc, boc!”. A tăiat premierul lefurile slujbaşilor din dregătorii, chipurile ca să nu mai umfle birul. Ei bine, tot n-am scăpat de mărirea impozitelor. Statul român va elimina impozitul pe venit în două etape: În prima etapă se va elimina venitul… Zic unii că prin toamnă, după ce se va mai topi arşiţa, stăpânii din străinătate vor să umfle dajdia iobagilor, indiferent de voinţa lui Boc. Şi parcă au şi început să apară semnele. Nici n-au tăiat încă din lefuri, că dregătorii se şi plâng că vistieria nu vrea să se umple singură. Başca, unul dintre tartorii finanţelor mondiale, Dominique Strauss Kahn, s-a zburlit la dregători, somându-i indirect să pună dajdie mare, chiar şi pe fumărit: „România este într-o situaţie mai dificilă decât credeam şi decât o credea şi ea. Ca urmare, am cerut noi măsuri. Guvernul român ne-a spus: vom tăia 25% din salariile funcţionarilor. Noi am spus: dacă vreţi să faceţi economii, măriţi impozitele şi mai ales impozitele pentru cei bogaţi. Guvernul a spus: noi suntem cei care decidem”. Ce-a uitat domnul de prin străini să le spună dregătorilor de pe la noi e că dacă nu-s cuminţi, el are şi puterea şi hăţurile ca să pună alţi boieri în sfatul domnesc. Că nu de boieri trădători duce ţara lipsă, ci de haiduci care să pună şaua pe străini.

Sună ţara a jale. Iobagii ştiu că dă sărăcia peste ei. Boierii strâng lei în pungi şi n-au habar când vor mai putea fura ca odinioară. Străinii se pregătesc să se ia pământul. Haiducul e buimac, căci n-are pe cine să ia de guler. Cine-i de ocară pentru sărăcie? Boierii că au jefuit pământurile? Dregătorii că au fost prea proşti şi răi ca să facă ceva treabă prin politichie? Vodă Băsescu că nu s-a trezit la timp? Sau străinii care ne dau bani cu o camătă mai grea decât birul? Şi, de fapt, nici nu mai contează a cui e ticăloşia. Acum e mai importantă foamea muritorului de rând.

Pentru haiduc, arginţii n-au valoare. E mai de soi dragostea. La iobagi e altă poveste. Pentru ei totul trece prin stomac. Pe când la boieri totul se măsoară în mărimea burdihanelor ghiftuite. În vremuri de sărăcie ca acestea, iobagul este ros de foame, boierul zace de saţietate, iar haiducul fluieră vesel cutreierând codrii economiei. Şi sărăcia e abia la început. Pare-se că primii loviţi vor fi micii slujbaşi din dregătorii, pentru că aşa vor străinii de la FMI. Şi pentru că boierii de pe la noi s-au învăţat să joace cum le cântă alţii, 100.000 de funcţionari publici şi o duzină de dascăli vor lua drumul sărăciei.

Nu ştiu ce dreg boierii în dregătorii, dar de un lucru mi-s sigur: nu cască ochii şi nu ciulesc urechile. Iar treburile domniei n-ar fi decât o tihnă pentru dânşii.  Iaca de bună seamă, că miercuri, sub decolteul năzdrăvan al lu’ Udrea, cei şapte pitici din ceata lui Boc au condamnat la sărăcie peste 100.000 de români. Ei bine, culmea e că atât de atenţi au fost la discuţii, încât au şi uitat despre ce era vorba. Nici unul dintre miniştrii dregători nu şi-a putut aminti dacă în sfat s-a discutat despre trimiterea iobagilor în şomaj.

Mihail Dumitru, Ministrul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, ministrul Sănătăţii, Cseke Attila, şi cel al Turismului, Elena Udrea par că şi-ar fi pierdut, brusc, o mare parte din creier. În ianuarie, Ministrul Finanţelor, Sebastian Vlădescu, anunţa un program de 100.000 de disponibilizări, acum toţi tac mâlc şi preferă să-i jupoaie pe români în taină. Pesemne că piticul Boc, le-a dat poruncă să nu deschidă pliscul, că-i dă pe mâna gâdelui de la DNA.