Articol preluat de pe site-ul Cotidianul.ro

Astăzi, când se discută atât de mult despre planul de austeritate al Guvernului de la Bucureşti pentru a primi o nouă tranşă din împrumutul contractat cu Fondul Monetar Internaţional, socotim că ar fi bine venit să prezentăm detalii despre condiţiile aderării României la FMI şi primul ei acord cu Fondul, care au fost negociate şi semnate, la Washington, la finele anului 1972. În contextul respectiv, marcat profund de Războiul Rece, a fost un eveniment deosebit, care a luat prin surprindere celelalte ţări socialiste, şi în primul rând URSS, dar şi alte state ale lumii, el fiind amplu comentat şi de presa internaţională, dar nu şi de cea din România, care, în afara unei ştiri seci, n-a putut publicat un rând. Despre debutul negocierilor şi momentul semnării acordului - 15 decembrie 1972 - ne-a prezentat date, în exclusivitate, dr. ec. FLOREA DUMITRESCU, ministru al Finanţelor între 1969-1978 şi fost guvernator al Băncii Naţionale a României (1984-1989). Întrucât este vorba de fapte de istorie, credem că ele trebuie cunoscute şi de opinia publică, dat fiind că în acea perioadă s-a ştiut foarte puţin sau nimic despre ele, iar acum avem privilegiul să le prezentăm aşa cum au fost ele trăite chiar de principalul artizan din partea românească al acestui acord istoric.

Introducere

Textul conferinţei, ce a fost ţinută cu 83 de ani în urmă, este şi astăzi un text-reper pentru înţelegerea situaţiei internaţionale şi interne în care vieţuim noi, cei de astăzi. Sigur că Liga Naţiunilor sau Societatea Naţiunilor şi-a schimbat între timp numele – în Organizaţia Naţiunilor Unite, ONU – şi, tot aşa de sigur că între timp conducătorii acestui organism supra-statal (aceiaşi de la înfiinţarea acestei societăţi şi până în prezent) au creat un cadru butaforic de legalitate şi au făcut paşi importanţi spre atingerea scopului lor. Ceea ce ne apare, însă, ca deosebit de important este faptul că textul lui Ionel Moţa şi-a păstrat actualitatea – scopul lor este acelaşi de la înfiinţare până acum, este scopul enunţat cu mare luciditate, în textul de faţă. Mai mult, cred că se poate spune, fără pericolul de a greşi, că această conferinţă este fundamentală pentru înţelegerea mecanismelor care generează mişcările internaţionale de astăzi, şi care explică şi clarifică asupra mobilului şi scopului pentru care a fost creată şi în care funcţionează Uniunea Europeană – în textele iudeofrancmasoneriei apare cu numele Statele Unite ale Europei, fiindcă aşa se vorbea şi se scria în actele interne ale societăţilor oculte, referitor la acest pseudoconstruct dizolvant pentru naţiile care intră în colaborare, sau mai bine spus, care intră sub sclavia acestei organizaţii politice iudeofrancmasonice supra-statale.

„Casă a dacilor liberi este şi fi-va Moldova.”
(Adrian Păunescu, Jurământ la Putna)

ARGUMENT
Oraşul Bicaz şi împrejurimile sale împlinesc anul acesta patru secole de atestare documentară, cu ocazia donaţiei pe care Constantin Movilă a făcut-o în 12 august 1611 mănăstirii Bisericani, căreia îi dăruieşte sate de pe Valea Bicazului şi de pe Valea Bistriţei, moment ce va produce o cotitură în istoria acestei mănăstiri, care va cunoaşte imediat un moment de puternică înflorire spirituală şi materială.
La ceas aniversar se cuvine să ne amintim totuşi că versanţii muntelui Ceahlău au fost locuiţi din cele mai vechi timpuri producând o splendidă cultură cu care muntenii din Neamţ se adapă mereu şi de care se simt foarte legaţi şi mândri.
O incursiune în istoria acestor locuri va fi şi acest studiu, care va încerca să pătrundă misterul a două dintre cele mai enigmatice existenţe de pe aceste meleaguri: Dochia, fiica marelui rege Decebal, şi Corbiţa, fecioara preafrumoasă care şi-a păstrat cinstea şi castitatea cu preţul vieţii.
Dochia şi Corbiţa sunt fără doar şi poate două dintre cele mai ilustre şi mai vechi „locuitoare” ale acestei zone şi merită toată atenţia noastră, pentru că poveştile despre ele ne spun, fiecare în felul său, date despre strămoşii noştri dinainte şi de după 1611.
În analiza legendelor despre Dochia şi Corbiţa vom folosi mai puţin acribia istoricului şi mai mult intuiţia teologică şi logica puternică a bunului-simţ, pentru că, după cum vom vedea, fiecare dintre cele două poveşti are o latură teologică deosebit de importantă şi deosebit de ignorată, din păcate.
De asemenea, ca metodologie, în cazul Dochiei vom insista mai puţin pe noianul de ipostaze în care o găsim pe această locuitoare mitologică a muntelui Ceahlău, atenţia noastră fiind captată de aspectul Dochiei ca fiică a marelui rege dac Decebal, din motivele care se vor vădi mai jos.
Învăţăturile spirituale ale acestor legende vor prevala faţă de datele istorice şi controversele legate de identitatea sau „non-identitatea” celor două personaje mitologice cu conotaţii istorice. Îl vom invita pe cititor să caute datele tehnice în cărţi de mare specialitate pe această temă, în cazul în care e interesat de cum a evoluat mitologia legată de Dochia şi de cum a influenţat ea cultura şi literatura acestui popor în ultimele secole....

Comandaţi revista AXA online accesând secţiunea Magazin sau la numărul de telefon 0721.09.44.47 - Ionuţ Ruse sau la e-mail: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

Primarul de la Alba-Iulia a arborat, luni, 22 noiembrie 2010, un tricolor românesc... CU PATRU CULORI! A patra fiind, fireşte – PORTOCALIUL! Şi, tot atât de firesc: prin acest gest, a fost adusă o atingere gravă Constituţiei României (în măsura în care mai există, de fapt şi, mai ales, de drept, această sus-zisă ţară... – şi, deci, în măsura în care mai există o Constituţie a sus-numitei ţări!).

Pe 21 noiembrie 2010, „madam” ELENA UDREA, „Lupeasca” României contemporane, a fost aleasă preşedinte al PD-L – Bucureşti. Ca rampă de lansare (superluminică!) spre Primăria Capitalei, apoi spre prim-ministeriat şi, cum altfel? – spre ameţitoare culmi prezidenţiale, ale României... Ode, osanale, BLASFEMII – nu „la kilogram”, ci...”la vagon”: „Soarele PDL”, „motorul politicii româneşti”, „femeia care dă ora exactă în politica românească”, „Kill Bill-ul politicii”, „inteligentă, frumoasă, tenace, cu anduranţă la mediul general dezgustător al politicii româneşti”. O altă „madam” a (încă) statului român, ROBERTA ANASTASE, ucenica întru lipsă de obraz a „traienei” Elene, a ţinut să bată toate recordurile de blasfemie „osanalică”: a mărturisit pioasă că a venit la şedinţă… „să ia lumină”. (…„Unde eşti tu, Ţepeş, Doamne…/Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”). Evident că nici Teodor Baconschi n-a dorit să se situeze în alt registru decât cel al extrem-penibilului de libidinoşenie şi de lingău-campion: „Eu, Elena, sunt foarte bucuros să lucrez cu tine. Trebuie să faci EFORTURI MONUMENTALE (s.n.) să nu cazi sub farmecul tău, în calitate de coleg. Eşti inteligentă, eşti frumoasă, eşti tenace, ai anduranţă la mediul general dezgustător al politicii româneşti şi nu te deranjează vecinătatea oamenilor de valoare”.

Priveam, la televizor, marţi dimineaţa (29 iunie 2010), pe la ora 11, două „seturi” de imagini:

1. Pe de o parte, în josul ecranului, parlamentarii (cică „români”!) se păruiau pentru „buricul pământului”: CINE SĂ FIE DIRECTOR LA SRR ŞI LA SRTV! După ce oftaseră satisfăcuţi, în urma votului UNANIM!, prin care tăiaseră gâtul bugetarilor, prin reducerea salariilor cu 25% şi „săltarea” TVA-ului, de la 19 la 24% - mai apoi, Sebastianul Vlădesc’ al Finanţelor glumea şi se hlizea, libidinos şi slinos, cu ziariştii, într-o conferinţă de presă (măcelarul cu măcelăriţii!) - de-ţi era mai mare greaţa!!! (după care, parlamentarii s-au păruit pentru cine să facă parte din „grupul de prietenie cu Republica Iraq”, pentru care „prietenie”, „domniile lor idioţii” suplimentează, an de an, trupele de slugoi, aserviţi crimei ambulante, care sunt SUA! – DEMENŢĂ TOTALĂ, DESĂVÂRŞITĂ!);

Miercuri seara, pe 4 august 2010, Regele Neîncoronat al Mincinoşilor, Băsescu - vine la TVR 1 şi spune ceea ce orice român non-deviant mintal vede de câţiva ani buni: că “suntem o ţară de mâna a doua”. Ba, eu sunt convins că a minţit şi de data asta: NU SUNTEM O ŢARĂ DE MÂNA A DOUA, CI AM DEVENIT O ŢARĂ DE MÂNA A 222-A!!!

Dar el, Băsescu, ERA ULTIMUL CARE AR FI AVUT DREPTUL, ÎN ROMÂNIA, SĂ APARĂ PE ECRAN ŞI SĂ ZICĂ ASTA…! Cine ne-a adus, în doar câţiva ani, în halul ăsta de scufundare – economică, morală, politică…?! – Băsescu se plimbă singur, cu mâinile la spate (ca un lacheu, în aşteptarea poruncilor “conaşului”), pe la reuniunile internaţionale, unde nu-l bagă în seamă nici preşedintele Albaniei sau cel al Bulgariei…! Dar, de fapt, pe unde se plimbă el, PLIMBĂ TOATĂ ŢARA, CA PE O… “LACHEE”… Ne-a adus în fundul prăpastiei penibilului şi umilinţei…şi noi îl mai lăsăm să mai spurce ecranele televizoarelor şi să spurce acest pământ!

Înainte de 1989, în România oamenii/locuitorii se împărţeau în:

1 - „Conducătorul” – UNIC! – dar deloc lipsit de hărnicie şi de spirit gospodăresc, şi nici de oarece demnitate! (ba chiar şi de isteţime şi de un patriotism destul de „personal”, dar foarte benefic pentru politica externă a României)

2 - politicienii (unii destul de abili – dar fără coloană vertebrală!) şi politrucii de la conducere (conducerea ţării: Comitetul Central, Marea Adunare Naţională etc. – dar şi conducerile judeţelor şi localităţilor/comunităţilor „până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii”, nu?);

3 - „clasa muncitoare”- proletariatul „dictatorial” (?!) prevăzut de Capitalul lui Marx; da, bine, nu conducea nu „dicta” nimic! - dar, chiar dacă nu „conducea/dicta”, măcar avea unde şi ce munci!;

Privesc la televizor (Antena 3, ProTV şi TVR 1), azi, 22 septembrie 2010: imagini cu grevişti, chipuri şi glasuri care ştiu (probabil s-au făcut ceva repetiţii, în culise...) cum trebuie să „se prindă” de sticlă...

Dar nu cine ştie ce revoltă, dar nicicum clocotul unei răzmeriţe, cum s-ar cuveni (...şi cum doar 200 de infirmieri şi asistente au ştiut face, la Spitalul de Urgenţe, din Brăila, dându-i peste cap, vitejeşte, pe „dulăii” cei graşi ai Puterii Celei Ticăloase! – probabil că, pentru restul de 21 milioane şi ceva de români, din ţară şi de aiurea, DEMNITATEA, ONOAREA, LIBERTATEA DUMNEZEIASCĂ - N-OR MAI FI FIIND... „URGENŢE”!), într-o Românie tot mai dominată de foame, întuneric şi absurd... – nu-nu: doar „antisepticismul” sindical, bine organizat „pe voci”... - bun de vodevil, dar nu de însănătoşirea Ţării şi Neamului...

Nu-i mai mângâiaţi cu flori, pe jefuitorii de GRĂDINĂ! Şi România este Grădina Maicii Domnului, dată spre jaf şi spurcare, de către nişte iude nemernice de la „cârma” ei (dar şi de nesimţirea/non-reacţiunea noastră!) , oricui e mai obraznic, mai criminal şi... „mai iute de mână”!

Ce se întâmplă, Românie, cu Tine?! Cât mai suporţi acest tembelism „generalizato-globalizat”?!

1. Încă din 2008-2009, am reuşit să creez o punte de suflet (şi românească, de durere şi dor...), cu o primă revistă a românilor din California: revista Clipa, condusă de „Director Publisher”, DWIGHT LUCHIAN-PATTON şi de „Editor in Chief”, VERA LUCHIAN-PATTON. Aceştia, precum şi ceilalţi redactori şi colaboratori onorifici (Preot Chris Terhes, Eduard Ovidiu Ohanesian, Viorel Roman, Germania, Rev. Lazar Gog, Mariana Cristescu, Lazar Ladariu, Dr. Emil G. Onet, Gino Dobrescu, Octavian Curpas, Rev. Fr. Aurel Sas, Viorel Baetu, Germania, Nicolae Balint, Romania, Florentin Gurau, Romania) - sunt, toţi, români patrioţi, de mare valoare de Duh şi cărturărească, unii din România, dar, şi mai mulţi dintre ei, români, aruncaţi de valurile unei istorii nedrepte şi vitrege, pe multe alte tărâmuri şi ţărmuri de lume… - şi voiau să afle, prin mine, despre soarta şi, mai ales, semnificaţia profundă a pierderii, de către români/România, a Insulei Şerpilor (Nu vrem să uităm Insula Şerpilor!, Insula Şerpilor – forţa de echilibru mistic a României), despre soarta revoltei tinerilor basarabeni, ridicaţi, cu mâinile goale, cu un curaj părând nebunesc, în aprilie 2009, contra regimului comunistoid al lui Voronin (Requiem pentru Basarabia, România, “moldovenii” şi…”drăguţul de-mpărat”), dar şi adevăruri despre eroi, martiri şi genii româneşti (Sfinţi militari, genii protectoare de neam, mucenici şi martiri ai credinţei: Mihai Eminescu - 1850-1889)…

Cu amară ironie, I. L. Caragiale zicea, prin gura personajului principal (care se adresa unui „liceal” profesor de Morală), în schiţa Bacalaureat…: 

„Bunioară, am văzut absurdităţi în şcoalele noastre; am văzut copii cu excelente aptitudini la studii, condamnaţi a sta un an repetenţi, fiindcă n-au avut nota suficientă la muzică sau la gimnastică. Întelegi bine că un an de întârziere, pentru inaptitudine la muzică sau la gimnastică! Dar asta, trebuie să convii şi dumneata, e tot aşa de absurd CA ŞI CÂND AI ÎMPIEDICA PE UN TÂNĂR DISPUS SĂ ÎNVEŢE DREPTUL, SĂ PIARZĂ UN AN, FIINDCĂ NU E TARE LA MORALĂ. CE ARE A FACE MORALA CU CARIERA DE AVOCAT, PE CARE VREA TÂNĂRUL SĂ O ÎMBRĂŢIŞEZE? BA NU, SPUNE D-TA!” (s.n.).

Şi conchidea, adresându-se d-nei Caliopi Georgescu, mama viitorului avocat Ovidiu („frate de sânge şi de DREPT”, cu ceilalţi avocaţi „caliopişti”: Virgiliu şi Horaţiu): „Le dă nota 6 la Morală, pentru că toţi sunt de familie bună.” 

Nouă, tuturor dascălilor din România, Băsescu ne va da nota 6, la Morală pentru că, nu-i aşa, „Ce are a face Morala, cu cariera de dascăl?!” Şi, în definitiv, noi, toţi laşii, ticăloşii şi căcăcioşii de „trăistari” şi lingăi/„milogi” (nu mai ţineţi minte, nu?), cu nume de „dascăli”, din România, suntem, BA CHIAR NE-AM DOVEDIT! – a fi „de familie bună” - DIN FAMILIA BĂSESCIANĂ!