bilunar al revistei SCARA - revista de oceanografie ortodoxă
This work is licensed under a Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 3.0 Romania License.
Autori
Danion VASILE
Evadarea din închisoarea îngerilor căzuţi – Spovedania unui interlop
Cel mai şocant interviu pe care l-am luat în viaţa mea a fost cel luat lui Saccsiv (Mulţi dintre cititori ştiu cine este Saccsiv – autorul blog-ului http://saccsiv.wordpress.com… Pseudonimul Saccsiv este format din litere cu care încep numele unor persoane apropiate autorului care, deocamdată, vrea să rămână sub protecţia anonimatului.)
Înainte de a fi tipărit în această carte, interviul a fost citit de mai multe persoane. Primul cititor – de fapt prima cititoare - mi-a scris un comentariu care m-a surprins: „Cred că vei avea o critică serioasă la această carte; numele pe care cu atâta trudă ţi l-ai făcut atât de mare, nu cred că îţi permite să scrii aşa ceva; nu este o carte realistă; e suprarealistă, e ficţiune, e tot ce vrei, dar nu realistă…”
SAU MINUNEA ÎNFRICOŞĂTOARE A MARELUI FĂCĂTOR DE MINUNI SPIRIDON, PRIN CARE A ZĂDĂRNICIT DORINŢELE PAPISTAŞILOR UNELTITORI, NEPERMIŢÂNDU-LE SĂ CONSTRUIASCĂ UN ALTAR ÎN SFÂNTĂ BISERICA LUI DIN KERKIRA
Bine este a-L slăvi pe Domnul şi a lăuda numele Lui, arătând cu cinste cuvintele lucrării lui Dumnezeu; astfel l-a învăţat Rafail, îngerul lui Dumnezeu, pe fericitul Tobit şi pe întreaga lui familie iubitoare de Dumnezeu; şi astfel trebuie să facă toţi cinstitorii de Dumnezeu, adică să îl binecuvânteze pe Dumnezeul cel preaînalt şi să mărească preasfântul Lui nume, vestind cu bucurie şi cu cinste lucrările Lui preamărite şi minunate, pe care El, Domnul iubitor de oameni, le lucrează în fiecare neam spre binele nostru, al celor nevrednici. Şi cu siguranţă că a face aceasta este un lucru bun, precum a zis îngerul, pentru că este şi drept şi mântuitor: drept, pentru că noi, făpturile cele înţelegătoare, suntem datori, pentru că ni se face bine în chip minunat, să Îi aducem Binefăcătorului nostru ceresc mulţumirea noastră, nu prin tăcere, lucru care ar fi nevrednic, ci preamărind şi vestind pretutindeni, prin slavoslovii ce se cuvin lui Dumnezeu prin imne, lucrările Lui înfricoşătoare mai presus de fire şi de cuvânt; este mântuitor, pentru că minunile vestite ale lui Dumnezeu uimesc orice minte şi înţelegere şi, prin urmare, provoacă şi aduc în sufletele oamenilor şi frica de Dumnezeu şi grija pentru viaţa creştină şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Dumnezeu pentru cei care nu au inima împietrită, nici nu sunt întru totul insensibili.
Nu vreau în cele ce spun să smintesc pe nimeni. Primul impuls e, de fiecare dată când mă uit în trecut, să regret multe din cele ce le-am făcut şi să zic: „Doamne, cum am putut să fiu atât de rătăcit?”... În adolescenţă, mulţumită bunului Dumnezeu, eram foarte puternic din punct de vedere fizic şi aveam şi o inteligenţă peste medie. Îmi plăcea să mă duc la olimpiade de matematică şi am avut oarece rezultate, până la faza pe ţară. Atunci a apărut mândria: că eu aş fi ceva. Şi am început să caut. N-am fost niciodată ateu. Pe vremea aceea simţeam că există ceva, nişte forţe... Îmi făcusem o nebunie de religie în capul meu şi ajunsesem la un moment dat să cred că eu sunt fiul lui Dumnezeu, că eu sunt tare de tot... Începusem să ţin nişte posturi negre, aşa, de capul meu, ca să mă purific.
Întâlnirea noastră are loc întrucât simt nevoia să dau mărturie despre felul în care Hristos vrea să îi cheme la el pe cei care au fost înşelaţi de diferite religii sau practici spirituale neortodoxe. Tema – De la zeiţa morţii la Împăratul Vieţii – se datorează faptului că am fost un închinător al lui Kali, Zeiţa morţii, şi am ajuns să cred în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, aşa cum Îl mărturiseşte Biserica Ortodoxă.
Spun încă de la început că faptele pe care le voi relata vor părea unora drept neverosimile. Îi înţeleg pe sceptici şi nu caut să îi conving. Cuvintele mele li se vor părea acestora ca o poveste, ca un science-fiction ortodox. Cred însă că se vor găsi şi suflete care să înţeleagă că tot ceea ce vă voi spune au fost întâmplări pe care le-am trăit. Acum, la mai mult de cincisprezece ani de la convertirea mea la Ortodoxie, mi se pare că m-am născut şi am crescut doar în Biserică. Îmi e din ce în ce mai greu să îmi amintesc de practicile yoga şi de puterile paranormale pe care le-am avut înainte, ca şi de desfrâul sexual tantric în care am trăit…
„Fiecare creştin botezat în numele lui Iisus Hristos este dator să îşi apere credinţa cu preţul vieţii, fără să mai aştepte dispoziţii oficiale. (…) Dacă alţii s-au spălat pe mâini de sfânt Sângele Lui, noi binevoim mai degrabă să ne spălăm în Sângele Lui şi să ne îmbrăcăm în cămaşa Lui, în care ne-am şi botezat.”
Părintele Justin Pârvu
Într-una dintre cele mai controversate piese de teatru din România post-decembristă, Alina Mungiu-Pippidi oferea o prezentare blasfemiatoare a lui Iisus Hristos. Iată un pasaj din piesa „Evangheliştii”:
„ELENA: Când ne-am iubit, puţin îmi păsa dacă eşti fiul lui Dumnezeu sau nu…
ISUS: Înţelegeţi-mă şi iertaţi-mă! Amândoi! Am fost atât de singur… propriul meu frate se îndoia de mine, a trebuit să învăţ să trec unele lucruri sub tăcere…
ELENA: De ce se îndoiau de tine?
ISUS dus pe gânduri: Voiau un singur lucru de la mine: minuni. Nimeni nu voia să asculte ce aveam de spus.
Lupta dintre ierarhii slujitori ai lui Hristos şi ierarhii slujitori ai diavolului nu este o problemă recentă. De la începutul Bisericii şi până la sfârşitul lumii va exista acest conflict. În secolul al IV-lea, considerat secolul de aur al creştinătăţii, Sfântul Chiril al Ierusalimului scria: „Să nu te tulburi dacă vei auzi că merg până la vărsarea sângelui episcopi împotriva episcopilor, clerici împotriva clericilor şi popoare împotriva popoarelor. (…) Dacă între apostoli a fost vânzare, te mai miri dacă între episcopi este ură de fraţi?” - Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 2001, p. 251. În viaţa Sfântului Sfinţit Mucenic Proterie, Patriarhul Alexandriei (prăznuit pe 28 februarie), citim cum un preot eretic - Timotei Elurul – se arăta monahilor ca şi cum ar fi fost înger, îndemnându-i să îl dea jos pe Sfântul Proterie de pe scaunul patriarhal şi să îl aşeze pe el patriarh. Deşi pare greu de crezut, totuşi monahii au putut cădea în această înşelare. Crezând că li s-a arătat un înger, monahii l-au ucis – în baptisteriu – pe sfântul patriarh. Locul său a fost ocupat de ereticul Timotei Elurul. Acesta a făcut parte din marea ceată de episcopi – se spune că au fost aproape cinci sute – care au semnat în anul 476 Enciclica împăratului Vasilisc în care s-a dat anatemei Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Conflictul dintre Sfântul Proterie şi ereticul Timotei are rezonanţe, în istorie, până în vremurile noastre. Creştinilor le este destul de uşor să recunoască cine sunt urmaşii lui Timotei. Să ne rugăm să ne trimită Dumnezeu şi urmaşi ai Sfântului Proterie…
Cuviosul Justin Popovici, vorbind despre conflictul dintre Biserică şi Stat, spunea următoarele: „Este limpede că Biserica, sub orice regim, chiar şi cel ateist, trebuie să-şi găsească un mod de a convieţui, dar întotdeauna în duhul şi limitele principiului evanghelic de convieţuire. «Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.» Şi asta, sub controlul suprem al Evangheliei. Să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Dacă însă acest lucru este cu neputinţă - a mai spus Cuviosul Justin -, nu-i rămâne Bisericii decât principiul evanghelic: să pătimească pentru Domnul Hristos, să rabde, să sufere, luptând astfel pentru drepturile fundamentale ale credinţei, conştiinţei şi ale sufletului.
Despre această chemare a Bisericii de a mărturisi adevărul cu jertfelnicie voi încerca să vă vorbesc în cuvântul de astăzi.
În mulţimea de rătăciri combătute de părintele Arsenie Vliangoftis în volumul său „Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare” (trad. rom. de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, 2006.) se află poziţia profesorului Savvas Agouridis (cunoscut profesor la catedra de Ermineutică biblică şi Erminie a Noului Testament a Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena) privitoare la deschiderea creştinilor faţă de celelalte religii: „Lucrul de care cu adevărat avem nevoie acum în Grecia este cunoaşterea obiectivă a islamismului şi a iudaismului… este vorba… despre vecinii noştri şi trebuie să înţelegem bine… că avem datoria de a învăţa tradiţia religioasă a vecinilor noştri… şi de a-i accepta ca fiind deopotrivă cu noi. (…) Iudaismul şi islamismul trebuie să fie acceptate de ortodocşi ca fiind nişte religii deopotrivă cu Ortodoxia. De asemenea, Budismul şi în mod evident şi alte religii constituie fenomene religioase, aşa cum este Ortodoxia” (din cuvântul prezentat la al doilea Congres al Religiilor Lumii, San Francisco, 1990 - Apud Ereziile contemporane, pp. 175-176.)
Această idee apostată a fost importată în spaţiul creştin, scopul principal fiind distrugerea credinţei creştine. În cuvântul prezentat la congresul anterior (primul Congres al Religiilor Lumii, Chicago 1893), marele yoghin Swami Vivekananda prezenta aceeaşi învăţătură: „Dacă cineva din auditoriu crede că această unitate va rezulta prin triumful unei religii – oricare ar fi ea – şi dispariţia celorlalte, unuia ca acesta nu pot să îi spun decât: «Fratele meu, speranţele tale vor fi înşelate». Oare eu doresc ca şi creştinii să fie hinduişti? Nicidecum… Creştinii nu trebuie să devină hinduişti sau budişti, nici ca aceştia să devină creştini, ci fiecare religie va trebui să îşi însuşească duhul celorlalte religii, păstrându‑şi totuşi particularităţile ei, pentru a putea propăşi potrivit propriilor legi”(idem, 157).
În ultima vreme, în România, problema actelor cu microcipuri a luat o amploare ieşită din comun. Emisiuni, articole, polemici. Şi multă, foarte multă manipulare.
Spun asta pentru că am fost, la rândul meu, manipulat, şi i-am manipulat pe alţii. Rândurile mele nu sunt o cerere de iertare, deşi pot fi înţelese şi astfel. Ele sunt o chemare la mai multă atenţie, într-o vreme în care mulţi vor să ne manipuleze.
Voi arăta aceasta foarte simplu, făcând referire la noile carnete de conducere. Carnete care nu au cip. Da, nu au cip. Şi voi argumenta în acest articol de ce nu au.
Am stat de vorbă cu un mitropolit care mi-a spus că ar fi bine să scriu o carte întreagă pe tema smintelii pe care o produc unii preoţi şi despre faptul că oamenii ar trebui să aibă puterea de a nu-i judeca… După discuţia respectivă am primit o scrisoare legată exact de tema aceasta. Iată câteva fragmente din ea:
„Soţul meu îmi pune nişte întrebări la care nu ştiu ce să răspund şi nici nu ştiu unde există aceste răspunsuri - pentru că ele există cu siguranţă, dar pentru un începător e mai greu să le găsească...
