O teologie poetică unică în cultura universală (III)

Nici pomeneală de „nirvana”! Acesta-i un clişeu vulgarizator, repetat, din nefericire cu obstinaţie, chiar şi de oameni care îl iubesc pe Eminescu, dar se tem să-l urmeze pe potecile înguste şi aspre ale lepădării de sine, confundând grav chenoza creştină cu depersonalizarea indusă de filosofiile şi doctrinele amăgitoare asiatice! Ad augusta per angusta nu-i pentru ei, ci pentru alţii, consideraţiile confortabile, banale şi sterile pe această temă, care nu-i angajează lăuntric nicicum, fiindu-le mult mai la îndemână…

De filosofia indiană, înşelătoare şi impersonalistă, geniul său creştin se delimitase şi se desprin­sese, tranşant şi definitiv, respingându-l, după ce imprudent îl chemase, pe acel „copil mândru, / călărind pe un papagal, / având zâmbetul făţarnic / pe-a lui buze de coral”, care „păstrează, ca săgeţi, / numai flori înveninate / de la Gangele măreţ…”. Poetul, deja slăbit trupeşte, o clipă nefăcând paza minţii, se spovedeşte cu o umilinţă sfâşietoare şi sfinţitoare, în mod public, că a fost „lovit în piept” de-o astfel de „floare înveninată” şi „de-atunci, în orice noapte”, plânge „pe patul” său „deştept” acea „săgeată otrăvită” a făţarnicului şi falsului emisar ceresc, „fiul cerului albastru şi-al iluziei deşarte…”.

O teologie poetică unică în cultura universală

Cercetând opera sfântă a mărturisitorului de geniu creştin, a Poetului nemuririi noastre, sub aripa Împărătesei şi Maicii Cuvântului, punând sub picioare balaurul, aspida şi vasiliscul urii neputincioase a detractorilor săi, nimicofoni specializaţi ai întunericului lor lăuntric, descoperim pagini de teologie poetică de-o frumuseţe comparabilă doar cu textele marilor mistici răsăriteni, în care lumina necreată pulsează euritmic şi eufonic, în versuri inspirate şi revelatorii, arătându-ne nouă celor care purtăm, cu negrăită umilinţă, Adevărul cel veşnic Viu şi în Treime slăvit, în camerele moi ale inimilor noastre, că Mărturisitorul Eminescu dobândise o credinţă puternică, neclintită şi dreptslăvitoare, ajungând la treapta contemplării şi a ve­derii lui Dumnezeu prin energiile Sale necreate (abia unul-doi, dintr-un întreg neam, ajung într-un secol la această contemplaţie dumnezeiască, aşa precum sublinia avva Cleopa, alt mare stareţ al neamului nostru, cu sme­rită cugetare):

„Credinţa zugrăveşte icoanele-n Biserici/Şi-n sufletu-mi pusese poveştile feerici…” (Melancolie)

Credea în existenţa îngerilor pe care o afirma fără echivoc, postind, rugându-se şi priveghind cum puţini dintre noi ştiu să trăiască, simţindu-le şi recunoscându-le prezenţa, aşa cum numai cei înduhovniciţi sau vizitaţi de Har o pot face:

Cu o certitudine firească doar în lumina veşnic vie şi cugetătoare, primită nemeritat în dar şi izvorâtă fast dintr-o veche, intensivă şi clasică cunoaştere a psihologiei oamenilor (cu mărimile lor măsurabile, dar mai cu seamă cu cele nemăsurabile, de care se pare că mulţi nu mai ţin cont deloc, deşi tocmai ele sunt hotărâtoare, aici şi Dincolo!), ştim că cei ce vor citi aceste rânduri, indiferent de ecoul imediat sau mai îndepărtat, dacă vor dori să mai slujească cât de cât omului, aşa cum tenace şi ipocrit pretind, nu vor mai avea deloc atitudinea distantă, superbistă, cinică şi făţiş dispreţuitoare cu care înţeleg unii funcţionari medicali sau simpli-purtători de diplomă să practice medicina (la obârşie, cel de-al doilea sacerdoţiu socio-profesional, nobil, altruist şi caritabil, după cel ecclesial şi misionar).

Aşadar, să ne argumentăm punctual constatările, dintr-un recent (răs)timp, trist dar semnificativ, petrecut în spitalele prin care pro-activează astfel de „supermani”, pe care le vom încredinţa personal celor vizaţi, dar şi publica într-o prestigioasă revistă de teologie, cultură şi atitudine ortodoxă, desigur fără numele fiecărui actor principal al întâmplărilor, căci acesta contează numai când este real bun şi valorează în mod vădit şi adeverit mai mult decât tot aurul din lume la un loc (în acţiuni, tezaurizări sau podoabe efemere!):

De curând, actualul papă a lansat plin de un entuziasm ştiinţifico-fantastic adolescentin, printr-o mass-media siderată de admiraţie oarbă, o idee pseudo-religioasă demnă de cronicarii râsu’-plânsului: după părerea strict personală a domniei sale, „extratereştrii ar fi, nici mai mult, nici mai puţin, decât fraţii noştri”! Or fi poate „fraţii” dânsului, deşi, în lumina învăţăturii de credinţă creştin-ortodoxe autentice, nu-l sfătuim să se facă „frate” cu ei, nici măcar pentru a-şi (în)trece propria imaginaţie - „puntea tuturor dracilor”, după cuvântul Sfinţilor Părinţi. Debordând de un „universalism” teoretic, declarativ şi aparent compact (fantasmagoriile, ca şi promisiunile vane, nu-i costă nimic pe oamenii politici îmbrăcaţi în haine religioase!), „înfrăţirea” actualului papă cu „extratereştrii” nu surprinde decât prin precaritatea arguţiilor pseudo-teologice, pe care Sfântul Chiril al Ierusalimului le contrazice scripturistic, dar şi tranşant: „Aşadar, întâiul vinovat de păcat şi întemeietor al răutăţilor este diavolul. Nu eu sunt cel care vorbeşte aceasta, ci Dumnezeu a zis: «… pentru că de la început diavolul păcătuieşte» (I Ioan - 3, 8). Mai înaintea lui nimeni nu păcătuise. A păcătuit el, însă nu pentru că aşa i-ar fi fost firea, sau că ar fi primit înclinaţia spre păcat; în felul acesta vina păcatului ar fi căzut asupra Celui Care l-a făcut astfel. Dimpotrivă, fiind creat desăvârşit şi bun, el însuşi, din propria voinţă, s-a făcut diavol (diavol în traducere înseamnă clevetitor, defăimător).

Cuvântul Mântuitorului, Sfânta Predanie şi mărturiile sfinţilor ne sunt călăuze

În ceea ce priveşte, mântuirea sufletească, creştinii, indiferent de treapta divino-umană pe care se află, ancoraţi temeinic în învăţătura creştină străbună, autentic dreptslăvitoare, şi în Sfânta Predanie, pe aceasta o încredinţează cu mare grijă, smerenie şi îndelungă răbdare, numai arhiereilor, preoţilor şi duhovnicilor vrednici de încredere, care la rândul lor sunt credincioşi pe deplin învăţăturii Mântuitorului Hristos, drept învăţând şi săvârşind cuvântul Adevărului Său, doar după voia Lui cea dumnezeiască şi nu după a noastră cea omenească. Cum ar putea fi altfel, de vreme ce miza este însăşi soarta sufletului nostru în veşnicie?

Cine ar comite imprudenţa greu reversibilă, câteodată şi ireversibilă, de a încredinţa călăuzirea sa sufletească unor păstori în care nu-L văd deloc pe Domnul Hristos, ci observă în ei nişte simpli manageri, care vorbesc despre Dumnezeu, uneori cu mult meşteşug ritoricesc, sacrificând fondul evanghelic inestimabil, în favoarea unor forme persuasive de elocinţă amăgitoare, fiindcă în mod vădit nu-L cunosc pe Dumnezeul Cel veşnic Viu, ci doar, o spunem cu durere, se folosesc nesăbuit de numele Lui! Însuşi Mântuitorul ne-a prevenit pe toţi să nu fim ca cei care Îl slăvesc doar cu buzele, dar cu inimile stau departe de El…

Universul nu conţine nimic întâmplător

„Disecând fără milă materia şi încăpăţânându-ne să tăiem firul în patru, am sperat multă vreme că natura se compune dintr-un număr mic de «materiale», în căutarea cărora ne-am şi avântat. Dar iată că, în ciuda aşeptărilor noastre, evantaiul acestor «materiale» în loc să se strângă, s-a lărgit şi mai mult. Astfel ne găsim acum în faţa unui roi de «oni» efemeri, cu masă variată, şi ne este foarte greu să ştim care dintre ei contează, într-adevăr, în arhitectura lucrurilor.

Poate părea contradictoriu şi chiar absurd să compari succesiv ancheta noastră ba cu o explorare speologică, ba cu o disecţie de materiale de construcţii. În realitate, această dublă imagine este absolut valabilă. Dacă experienţa ne permite să descoperim efectiv o serie nelimitată de particule, suntem nevoiţi, atunci când dorim să aprofundăm comportarea lor, să renunţăm la noţiunile clare ale ştiinţei la scara noastră, şi să pătrundem, cu capul plecat, în bezna cea mai densă a metafizicii (N. n. - Ştiinţa poate furniza la nesfârşit date noi, precise şi tot mai uimitoare despre structurile materiale şi relaţiile lor intime, oricât de subtile, dar nu poate spune nimic esenţial despre provenienţa lor dumnezeiască!).

Din clipa în care am primit îndemnul şi binecuvântarea de a scrie o asemenea lucrare, am (re)simţit cu tărie trei simţăminte diferite, dar deopotrivă de adânci, în ordinea lor firească, uimire, bucurie şi responsabilitate: uimire, fiindcă cineva s-a gândit că am putea noi, nepricepuţii şi nevrednicii, să fim de vreun folos oarecare în reabordarea acestui subiect vast teologico-cultural, cu implicaţii profunde în viaţa oricărui om, credincios sau necredincios; bucurie, deoarece Sfinţii Părinţi şi Marii Dascăli ai Ortodoxiei au tratat inspirat şi pe deplin luminat, fiecare la vremea sa, cu deosebit discernământ duhovnicesc şi intelectual, problemele subtile, delicate şi hotărâtoare ale raporturilor reale dintre credinţa autentică şi ştiinţa veritabilă; responsabilitate, pentru că ne-a obligat să recitim cu umilinţă şi recunoştinţă Cuvântul lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Săi în această privinţă, precum şi opiniile ştiinţifice, morale şi culturale ale unor savanţi, filosofi sau gânditori, credincioşi şi oneşti, pe cât posibil omeneşte, până la capăt în căutarea Adevărului.

În anul mântuirii 2003, luna martie, ziua a cincea, la Bucureşti, era dat un Tomos Sinodal de canonizare a Sfântului Cuvios Vasile de la Mânăstirea Poiana Mărului, semnat de toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, printre care şi actualul Întâistătător (adică tocmai cel ce-a iscălit al doilea documentul, pe atunci ca arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei, făgăduind oficial, solemn şi repetat că va urma, respecta şi adânci linia duhovnicească a vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, evident în duh şi adevăr, prin păstrarea cu sfinţenie a rânduielilor bisericeşti şi monahale în toate aşezămintele Patriarhiei, autodeclarându-se cu firavă şi ambiguă modestie un „tradiţionalist dinamic” şi un „manager de succes”, desigur convins): 

„Sfânta Biserică a lui Hristos cinsteşte după cuviinţă pe cei ce şi-au petrecut viaţa de aici întru sfinţenie şi evlavie şi care, prin faptă, prin cuvânt sau prin scrieri, au adus mult folos duhovnicesc în sufletele celor credincioşi. Tot astfel a trăit şi s-a nevoit Cuviosul Stareţ Vasile ieroschimonahul, povăţuitorul obştii călugăreşti din Mânăstirea Poiana Mărului, aflată în Munţii Buzăului. După aspre osteneli, el a primit de la Dumnezeu darul sfătuirii şi al călăuzirii sufletelor, pe care l-a înmulţit spre folosul cetelor monahiceşti şi al binecredincioşilor creştini.

O singură lovitură pe spatele nostru

„Care-i misiunea tinerei generaţii de la noi?”, se întreabă sibilinic lăudărosul, locvacele şi răsfăţatul ritor, explicându-ne inutil ceea ce domnia sa crede că n-am aflat, adică diferenţa dintre generaţia tânără şi tânăra generaţie, deosebire pe care o făceau şi torţionarii cei mai slab pregătiţi: prima supravieţuia cum putea în „raiul socialist”, a doua era exterminată în iadul securist, proiectat, vai, nu de bieţii guvernaţi, ci de cinicii guvernanţi şi vai, a doua oară, tot din neamul lui Iuda!

După care, deus ex machina, soseşte şi „soluţia”, de-o fineţe existenţială abisală: „Să se ridice din patru labe în două, cu labele de sus să-şi facă cruce. M-aţi înţeles? Să treacă măcar la nivel de puric, pentru că ei, săracii, sunt patrupezi”. Nu prea e nimic de înţeles în această exprimare încâlcită, suburbană, subterană şi arogantă, „de stercore Ennii” („din gunoiul lui Ennius”): nimeni dintre cei apostrofaţi atât de „subtil” nu a înţeles cu care „labă” a scris „trezitorul” generaţiei tinere, fiindcă nici măcar necuvântătoarele nu l-ar asculta, toate animalele (re)simţind bunătatea sau răutatea oamenilor (de pişcăturile puricilor, ce să mai vorbim!). „Ei nici măcar nu ştiu (cine, tinerii sau puricii?), zice Hegel, că verticalitatea, poziţia bipedă, este poziţia Sfântului Duh. Extraordinar. Aceasta-i verticalitatea creştină…”.

Numai să luăm bine seama că, de multe ori în istorie, eroismul anonim şi statornic al nicovalei (care „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”, fiindcă ştie pentru ce şi mai cu seamă pentru Cine le rabdă!) este mai important şi folositor decât jubilaţia publică şi nestăpânită a ciocanului care loveşte - şi cu rost şi fără rost -, uitând că răzbunarea aparţine numai Domnului Cel tare şi puternic în războaie!

Să punem în locul nicovalei, talpa şi prostimea ţării şi în locul ciocanului, un oarecare ritor sau proaspăt catehumen, şi vom observa, cu mult tâlc, cum şi din nicovala cea mai răbdătoare mai sar scântei din când, în când… Dar, ce scântei! Uneori ciocanul îşi mai pierde tăria sau chiar coada (Sic!), şi-atunci nicovala se mai uşurează o vreme, deşi dacă eşti nicovală rabzi, iar dacă eşti ciocan dai, trebuind însă mare grijă unde, când, cât, cum şi în ce sau Cine dai!