A cincea săptămână

„Au trimis Dumnezeu pre Duhul Fiului său în inimile voastre, carele strigă: Avva Părinte.” /Galateni 4:6/

1. De ce ne este rânduit postul? Cred că pentru a ne aminti mai bine obârşia noastră. Ca să ne amintim că nu suntem doar rodul pământului, ci al cerurilor – mai întâi de toate al cerurilor. Ca să ne aducem aminte că suntem neam ales, şi că Tatăl nostru e însuşi Împăratul cerurilor şi al pământului.

2. De ce Maica noastră Biserica Pravoslavnică ne-a rânduit un astfel de post aspru? Fără îndoială, pentru ca să ne întoarcem mintea de la toate măruntele griji zilnice şi să cugetăm la ceea ce e de căpătâi şi cu adevărat contează. Ca să ne amintim obârşia noastră şi adevărata noastră cale şi adevărata noastră patrie.

A patra săptămână

„Din inimă ies gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pre om.” /Matei 15:19/

1 Aceste cuvinte le-a spus Domnul tău, fiule. Acestea Le-a spus Evreilor necreştinaţi a căror inimă, din pricina păcatului strămoşesc şi păcatului lor, se preschimbase în izvor nu al vieţii, ci al morţii şi a toată putreziciunea.

2. Inima este un izvor, iar gura este un râu. Iar că aşa stau lucrurile dă mărturie Atoateştiitorul, Care în trup a umblat pe pământ, cu aceste cuvinte: „Din prisosinţa inimii grăieşte gura”. /Matei 12:34/ Aşadar, limba noastră este vestitorul inimii noastre. Ce cuvinte sunt în inimă, aceleaşi cuvinte-s şi pe limbă; şi ce urâciune e în inimă, aceeaşi urâciune-i şi pe limbă. Ceea ce se află în inimă se varsă şi se prelinge pe buze.

A treia săptămână

„Fie ca inima ta să nu pizmuiască pre cei păcătoşi, mai bine fii mereu în frica Domnului.” /Pilde 23:17/

1. Eşti om botezat, adică curăţit de necurăţia dintru început şi plivit de buruiana cea străveche. Necurăţia cea dintru început şi buruiana cea străveche au izvorat din păcatul cel dintru început şi străvechi al strămoşilor. Oare preţuieşti cum se cuvine mila şi prea-marele dar ce ţi s-a dat prin botez?

2. Dintr’o cocină murdară, botezul a făcut din tine Biserică. Aşadar, ce invidie poţi avea oare în inimă faţă de cei ce preschimbă iarăşi o dumnezeiască Biserică în cocină murdară? Inima ta să nu invidieze pe cei păcătoşi.

3. Sau dacă cuiva i se curăţă, luminează, tămâiază şi împodobeşte casa; şi acesta, în loc să ţină casa sa în acest fel de rânduială, ia lopata şi aruncă peste uşi şi ferestre toată necurăţia – îl vei invidia, oare, sau îl vei plânge?

Cât de mare e decadenţa duhovnicească a creştinilor zilelor noastre o mai văd unii. Puţini însă mai vorbesc despre asta şi mai ales despre despătimire. Despre soluţii cât mai potrivite pentru a ne izbăvi de patimile noastre auzim extrem de rar. Ele sunt totuşi de găsit şi pentru timpurile noastre, în scrierile Sfinţilor Părinţi şi mai ales a celor filocalici. Cât priveşte scrierile altor Sfinţi Părinţi care ne-ar putea ajuta mult să ne despătimim, ar fi bine dacă i-am citi pe Sf. Nicodim Aghioritul, Sf. Ignatie Briancianinov, Sf. Simeon Noul Teolog, Cuv. Serafim Rose, Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Teofan Zăvorâtul. Mai ales ultimii doi Sfinţi Părinţi ar trebui citiţi în întregime. Cărţile Sf.ui Teofan Zăvorâtul care ar trebui citite îndeosebi sunt Ce este viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi, Calea spre mântuire şi Călăuzire către viaţa duhovnicească. Ele sunt cu atât mai valoroase faţă de altele de acest gen, cu cât ne prezintă mecanismul desfăşurării patimilor ţinând cont de cele mai nuanţate şi mai mici amănunte posibile.

A doua săptămână

„Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.” /Pilde 4:23/

1. Gospodarul îşi păzeşte de păsări ţarina însămânţată, şi de omizi livada şi îşi păzeşte de fiare stâna, dar nimic altceva nu îşi păzeşte gospodarul precum casa de tâlhari, de foc, de ape, de fulgere, şi de toată necurăţia. Ce e casa pentru gospodărie, este inima pentru om. Pentru acesta s-a zis: „Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima.”

2. Din inimă izvorăşte sânge, iar în sânge e sufletul. Precum e sufletul în inimă, aşa e în tot omul. Dacă apa în izvor este sărată, este sărată şi în râu; dacă e dulce în izvor, va fi dulce şi în râu. Cum e izvorul, aşa-i şi vărsarea râului.

3. Dacă şarpele te muşcă de deget, otrava lui n-ar lucra, dacă sângele n-ar duce-o la inimă. Când doctorul pune pe deget un leac, leacul nu ar ajuta dacă sângele nu l-ar duce la inimă. La inimă ajunge şi otrava, şi leacul. Tot ce otrăveşte viaţa şi tot ce lecuieşte viaţa trebuie să ajungă la inimă şi să treacă prin inimă.

4. Acolo unde este centrul sistemului circulator sanguin trupesc, acolo este şi centrul sistemului circulator duhovnicesc. Inima trupească este organ al inimii duhovniceşti. Şi chiar dacă asta este realitatea, totuşi şi această realitate e o mare taină.

5. Cu adevărat de nepătruns este această taină pentru mintea noastră, pentru că mintea este mai mică decât inima, iar inima cuprinde mintea, nu mintea inima. Partea nu înţelege întregul şi nici cele mai de jos nu înţeleg cele înalte. Dumnezeu aşa a vrut şi aşa a rânduit. Fericit este cel ce mai puţin cercetează tainele fiinţei lui Dumnezeu şi mai mult ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi mai mult simte iubirea lui Dumnezeu în inima lui!

6. Sufletul este înveşmântat în porfira sângelui; iar când veşmântul este aşa de simţitor, cu atât mai mult este ceea ce acoperă veşmântul! Precum un pai poate molipsi şi strica sângele, aşa şi un singur cuvânt, o singură privire, un singur gând poate molipsi şi strica sufletul.

7. De aceea, să asculţi de doctorul omenesc când te învaţă: Îngrijeşte-te de sângele tău! Dar cu atât mai mult, să asculţi de doctorul Dumnezeu, când îţi porunceşte: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Păzeşte-ţi inima în inimă, miezul în coajă, flacăra în sânge, viaţa în veşmântul trupului. Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, fiul meu – zice Domnul.

8. Când şarpele muşcă mâna, mâna se leagă cu un garou, ca sângele otrăvit din mână să nu se ducă în inimă şi să strice izvorul sângelui. Când auzi un cuvânt rău, astupă-ţi auzul, ca otrava cuvântului să nu coboare până la inima ta şi să nu strice izvorul vieţii tale, fiul meu!

9. Când vine bogăţia, nu îţi lipi inima de ea, spune Înţelepciunea în Cartea Vieţii. Îngrădeşte-ţi inima de bogăţie cu un gard înalt până la ceruri, ca inima ta neîntinată şi curată să se păzească pentru Cel ce o caută zicând: Fiule, dă-mi inima ta!

10. Mai stă scris în Cartea Vieţii: Inima împăratului este în mâna lui Dumnezeu. Dacă împărăţeşti asupra patimilor atunci eşti un împărat adevărat. Atunci inima ta este în mâna lui Dumnezeu. Iar această mână conduce fără greşală inima ta şi o îndreaptă spre împărăţia luminii şi a vieţii veşnice.

11. Dacă în cea dintâi săptămână a Postului Mare ţi-ai întărit convingerea că inima ta este a Dumnezeului şi Tatălui tău; dacă te-ai hotărât cu tărie să i-o dai Lui, atunci în a doua săptămână învaţă să îţi păzeşti inima. Deprinde-te cu lupta vitejească pentru neîntinarea şi curăţia inimii tale, pentru a putea întoarce acest dar Celui ce ţi-a dăruit toate.

12. Luminează-ţi inima cu credinţa, întăreşte-o cu nădejdea, încălzeşte-o cu dragostea, cădeşte-o cu rugăciunea, curăţă-o cu lacrimile, hrăneşte-o cu Sângele Domnului şi o înalţă spre cer precum o candelă aprinsă. Numai aşa vei putea aştepta cu pace trecerea din această lume pământească în lumea cerească, fără cutremurul păcătosului sau mustrarea conştiinţei. De aceea, în această a doua săptămână a Postului Mare, înnoieşte des sfatul Tatălui: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.

(traducere din limba sârbă de Ionuț și Sladjana Gurgu)

Cea dintâi săptămână

„Fiule, dă-mi inima ta!, zis-a Domnul” /Pilde 23:26/

1. Mai presus de toate gândeşte-te la Dumnezeu, căci şi Dumnezeu se gândeşte la tine mai presus de toate. Precum păstorul se gândeşte la oaia cea rătăcită mai mult decât la întreaga turmă, aşa şi Dumnezeul tău se gândeşte la tine, care te pierzi în păcat, mai mult decât la toţi îngerii din ceruri.

2. A cugeta la Dumnezeu nu înseamnă a cerceta fiinţa lui Dumnezeu, ci înseamnă a cerceta şi a afla ce aşteaptă Dumnezeu de la om.

3. Cel ce cumpără nuci nu caută la coajă, ci la miez. La fel şi cel ce cumpără ouă. Şi aşijderea cu nenumărate lucruri din lume, oamenii le caută pe cele nevăzute şi nu pe cele văzute. Şi Dumnezeul tău caută la tine după inimă. Prin coaja cea trupească, El priveşte în miezul tău, în inima ta, şi caută la inima ta. Fiul meu, dă-I inima ta!

4. În inimă, Ziditorul a pus temelia vieţii. În inimă viaţa se zămisleşte, purcede, creşte şi se îndreaptă spre mormânt şi dincolo de mormânt. Oare cât preţuieşte omul despre care toţi spun: e deştept, dar nu are inimă? Dumnezeu nu va cere de la el deşteptăciune, ci inimă. Căci s-a zis: „ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este.” /I Cor. 1:25/

ASEDIUL CONSTANTINOPOLULUI
ICOANĂ ARHIETIPALĂ A ÎMPĂRĂŢIEI CREŞTINE

Ortodoxia e viaţa în Duhul Sfânt şi formele de manifestare ale acestei Vieţi Prea-Pline sunt mereu noi, potrivite vremurilor, fără de vreo schimbare a dogmelor Dumnezeieşti sau a virtuţilor. Ortodoxia nu e închisă în manualele ce se predau azi la Facultatea de Teologie, Dumnezeul nostru ştie să insufle forme mereu noi şi potrivite circumstanţelor.
Organizarea statală, politică şi socială a creştinilor, răspândirea propovăduirii creştine la nivel de stat şi împărăţie a cunoscut forme insuflate, de la Sfântul Constantin (de aceea numit şi întocmai cu Apostolii) şi Teodosie, la Sfântul Împărat Iustinian, care au decăzut ca formă în istorie, dar au rămas neschimbate ca arhietip, ca Împărăţie Creştină, îngăduită de Dumnezeu când condiţiile au fost demne de o astfel de împărăţie , ca o Icoană a Împărăţiei celei Veşnice. Arhietipul acesta este surprins, de exemplu, în pictura exterioară a mănăstirilor moldave (şi mai puţin în manualele de şcoli teologice), unde asediul Constantinopolului, ca arhietip al Împărăţiei Creştine, este pictat în rândul altor scene arhietipale din Istoria Mântuirii (Facerea Lumii, Izgonirea lui Adam din Rai, Naşterea lui Hristos, Înălţarea, Pogorârea Duhului Sfânt)....

Comandaţi revista AXA online accesând secţiunea Magazin sau la numărul de telefon 0721.09.44.47 - Ionuţ Ruse sau la e-mail: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

Sfânta Cruce a început să fie reprezentată încă din secolul 2 în frescele catacombelor romane. Cu toate acestea nu a intrat în cultul public decât odată cu biruinţa Sfântului Constantin cel Mare asupra lui Maxentius, cu libertatea acordată Creştinismului şi cu construirea pe tot cuprinsul imperiului a basilicilor. Cultul Sfintei Cruci a luat o deosebită amploare după descoperirea Cinstitei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos, descoperire făcută în anul 325 la Ierusalim. După acest an, praznicul Înălţării Sfintei Cruci, de la 14 Septembrie, a devenit al patrulea ca importanţă în anul liturgic, după Învierea Domnului, Pogorârea Sfântului Duh şi Theofanie (pînă în anul 379 Naşterea şi Botezul Domnului s-au prăznuit împreună, la 6 ianuarie).

Prezenţa ei grafică este atestată de multe fresce, icoane, basoreliefuri şi chiar rămăşiţe textile dintre secolele 4-7. Prima menţiune între canoanele unui Sinod al Bisericii este canonul 73 al Sinodului 6, ţinut în Constantinopol. După anul 1730, începându-se prigoana împotriva Sfintelor Icoane, şi Sfânta Cruce a fost scoasă din multe locuri de unii dintre cei mai aprigi prigonitori (împăraţii Leon Isaurul şi Constantin Copronim). Alţi împăraţi au fost mai reţinuţi din acest punct de vedere, reprezentând Sfânta Cruce pe cupolele bisericilor, acolo unde mai înainte era icoana Mântuitorului. La anul 787, prin strădania Sfintei Irina, împărăteasa, s-a ţinut Sinodul 7 Ecumenic, la Niceea, care a dat o hotărâre dogmatică privitoare la Sfânta Cruce, Sfintele Icoane, Sfintele Moaşte, Sfintele Scripturi şi Sfintele Vase ale Bisericii.
SINODUL 6 ECUMENIC (681-690) CANON 73

Crucea cea făcătoare de viaţă arătându-se nouă Mântuire, trebuie să punem toată silinţa, spre a da cinstea cea cuviincioasă, aceea prin care ne-am mântuit din greşala cea veche. Drept aceea şi cu gândul, şi cu cuvântul, şi cu simţirea dându-i ei închinăciune, în chipurile Crucii cele ce se fac de oarecare pe faţa pământului, a se şterge cu tot chipul poruncim, ca nu cu călcarea celor ce umblă, semnul Biruinţei noastre, să se ocărască. Deci, de acum înainte cei ce fac chipul Crucii pe faţa pământului, poruncim să se aforisească.

TÂLCUIRE

Hotărăşte Canonul acesta ca să ne sârguim cu tot chipul a da cuviincioasa cinste Sfintei Cruci, prin care ne-am mântuit, şi din robia păcatului ne-am slobozit, şi cu gândul aducându-ne aminte adică, de câte bunătăţi printr-însa ne-am norocit; şi cu cuvântul, povestind acestea şi la alţii, şi mulţumind lui Hristos celui ce s-a răstignit pe ea. Şi cu simţire, sărutându-o, cinstindu-o, ori unde o vom vedea. Şi fiindcă unii, mai proşti, însemnează pretutindeni închipuirea cinstitei Cruci, până şi pe faţa pământului, poate pentru evlavie, pentru aceasta porunceşte Sinodul, oriunde s-ar afla semnul Sfintei Cruci, jos închipuit, să se şteargă, şi să se strice, pentru a nu se călca, şi a nu se necinsti de cei ce umblă, semnul cel biruitor al Mântuirii noastre. Şi cei ce de acum înainte ar face semnul Sfintei Cruci pe locul unde s-ar călca în picioare, să se aforisească....

Comandaţi revista AXA online accesând secţiunea Magazin sau la numărul de telefon 0721.09.44.47 - Ionuţ Ruse sau la e-mail: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

I. Ce ne spun ecumeniştii despre ecumenism?

Preotul lector doctor Dan Sandu, paroh la Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” – Iaşi şi director al Centrului Cultural-Pastoral „Sfântul Daniil Sihastrul” – Durău: „Cuvântul «ecumenism» a devenit o realitate necesară în conţinut şi ideal. [...] Ecumenismul a devenit o preocupare omniprezentă, la nivel de parohii, eparhii şi biserici. [Ecumenismul este] lipsit de o teologie proprie. [...] Fundamentat pe argumente teologice specifice fiecărei tradiţii creştine, ecumenismul [...] se constituie într-un mediu de mărturisire a identităţii fiecăruia. [...] Ecumenismul este acum instrumentul pus la dispoziţie [de cine?] pentru dinamizarea implicării instituţiei bisericeşti în problemele reale [?!], care aşteaptă rezolvări imediate şi pertinente. [...]

[Ecumenismul] îndeamnă la acţiune în armonie, fie că se acordă sau nu valoare mântuitoare faptelor bune” („Candela Moldovei”, nr. 3-4, martie-aprilie, 2002).

„Rolul ecumenismului este acela de a crea atmosfera, mediul şi starea în care fiecare să-şi redescopere propria tradiţie în raport cu alţii, mediul în care putem să oferim şi să primim1, dialogul din care învăţăm”2 („Candela Moldovei”, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 2003).

„Opera ecumenică nu este un ideal abstract, ci o necesitate vitală. Numai promovarea unui spirit ecumenic poate da sens existenţei” (fragment din cartea Rugăciune pentru unitatea creştinilor – 2004, semnată de Consiliul pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor).

PREVENIRE

Titlul cărţii de faţă poate să nedumerească: de ce „cuvinte împotriva beţiei şi pentru buna folosire a vinului”? Întîi, fiindcă beţia este o tulburare a sufletului ce se poate întîmpla şi în lipsa vinului sau a altei băuturi ameţitoare, aşa cum va arăta Sfîntul Ioan Hrisostomul într-una din paginile de mai jos. Apoi, cartea de faţă vorbeşte nu numai despre beţie, ci în aceeaşi măsură despre rostul şi buna folosire a vinului. De aceasta va trebui să ţinem seama tot timpul citind cele ce urmează.

Ştiu că, auzind de beţie, gîndul duce numaidecît pe oricine la toate băuturile ameţitoare, de la bere şi pînă la cele mai tari rachiuri. Trebuie să spun însă de la începutul acestei culegeri din dumnezeieştile cuvinte ale Sfintei Scripturi a Vechiului şi Noului Testament şi din acelea nu mai puţin dumnezeieşti grăite de Sfinţii Părinţi de la Sfîntul Duh spre tîlcuirea Bibliei, trebuie să spun aşadar că aici vom vorbi numai despre vin, şi încă numai despre acela neprefăcut prin vreun mijloc chimic. Pricina este cît se poate de limpede: singur vinul a fost dat de Dumnezeu ca băutură întăritoare a trupului şi a sufletului. Ca să nu mai zicem că vinul a fost ales de către Hristos-Dumnezeu pentru a se schimba, în chip negrăit de tainic şi de înfricoşat, în însuşi sîngele Său, cu care ne împărtăşim la Sfînta Liturghie!