JURNAL DE FRONT

Documentul produs de Domnul Constantin Bulibaşa are la bază o muncă uriaşă şi este deopotrivă un fel de jurnal de front al perioadei 1859–2008, şi o sabie foarte bine ascuţită, care curăţă această perioadă de balastul zgomotos al manevrelor de ocultare a adevărului istoric – cu alte cuvinte, scoate la iveală şi îndrumă pe cititor spre imaginea reală a acţiunilor celor care au condus Ţara în acest răstimp. Este o lucrare care are de-a face cu punctul – totul este punctual; tonul neutru; potop de date – toate, pe cât de incredibile, pe atât de verificabile (la sfârşitul textului sunt notele bibliografice, sursele de lucru). Nu se găsesc păreri, în „România - încotro?", fiindcă, punct cu punct, lucrurile afirmate pur şi simplu „sunt" – fără „să pară", nici pentru o clipă.

Introducere

Textul conferinţei, ce a fost ţinută cu 83 de ani în urmă, este şi astăzi un text-reper pentru înţelegerea situaţiei internaţionale şi interne în care vieţuim noi, cei de astăzi. Sigur că Liga Naţiunilor sau Societatea Naţiunilor şi-a schimbat între timp numele – în Organizaţia Naţiunilor Unite, ONU – şi, tot aşa de sigur că între timp conducătorii acestui organism supra-statal (aceiaşi de la înfiinţarea acestei societăţi şi până în prezent) au creat un cadru butaforic de legalitate şi au făcut paşi importanţi spre atingerea scopului lor. Ceea ce ne apare, însă, ca deosebit de important este faptul că textul lui Ionel Moţa şi-a păstrat actualitatea – scopul lor este acelaşi de la înfiinţare până acum, este scopul enunţat cu mare luciditate, în textul de faţă. Mai mult, cred că se poate spune, fără pericolul de a greşi, că această conferinţă este fundamentală pentru înţelegerea mecanismelor care generează mişcările internaţionale de astăzi, şi care explică şi clarifică asupra mobilului şi scopului pentru care a fost creată şi în care funcţionează Uniunea Europeană – în textele iudeofrancmasoneriei apare cu numele Statele Unite ale Europei, fiindcă aşa se vorbea şi se scria în actele interne ale societăţilor oculte, referitor la acest pseudoconstruct dizolvant pentru naţiile care intră în colaborare, sau mai bine spus, care intră sub sclavia acestei organizaţii politice iudeofrancmasonice supra-statale.

Martiriul… - după martie 1944

(Acest capitol preia un fragment din volumul Basarabia, Ed. Jurnalul Literar, Bucureşti, 2002)

Începînd din martie-aprilie 1944 frontul a dat înapoi, pe pământurile româneşti ale Basarabiei şi ale Bucovinei de Nord. Războiul avea să mai dureze încă un an şi ceva, însă pe Ruşii ocupanţi îi preocupa „pedepsirea cetăţenilor sovietici care colaboraseră cu «ocupantul român»”- acţiune la care evreii sovietizaţi participaseră cu avânt, considerînd-o „justă”, însă cu totul injustă, chiar criminală (şi pedepsibilă-pedepsită) acţiunea românilor de a-i fi pedepsit - după 22 iunie 1941 - pe cetăţenii români colaboratori ai ocupantului sovietic - ei.

Pe lângă cunoscutele metode de terorizare a „trădătorilor moldoveni”: arestări, execuţii, deportări, dislocări (forma „dulce” a deportărilor, în vederea des-românizării ţinuturilor româneşti ocupate) care nu aveau să înceteze nici după moartea lui Stalin din 1953 - Basarabenii au îndurat pe loc şi înfometarea programată. Avea experienţă, Tatăl Popoarelor: tot el provocase Foametea din Ucraina (1932-34) care pricinuise pieirea a milioane de suflete…

Vă voi prezenta în continuare detalii despre finanţatorii şi susţinătorii nazismului, personaje aparţinând grupului ELITELOR planetare, culmea, parte dintre ei fiind chiar... evrei. Pentru o mai bună înţelegere a evenimentelor, ele vor fi prezentate cronologic. Consider articolul util deoarece demonstrează că varianta cu care a fost îndoctrinată opinia publică, precum că Germania s-a ridicat din dezastrul în care era după primul război mondial doar construind autostrăzi este falsă prin omisiunile esenţiale. 

În 1920 Averell Harriman şi George Herbert Walker reuşesc să controleze Hamburg-Amerika Line după negocieri cu Chief Executive Wilhelm Cuno şi M. M. Warburg, bancherul companiei. Cuno a contribuit cu mari sume de bani către nazişti în anii 1930.

În 1922 W.A. Harriman & Co. deschide sucursala ei europeană în Berlin cu ajutorul M. M. Warburg & Co. din Hamburg. Cu aceasta ocazie Harriman îl cunoaşte pe industriaşul german Fritz Thyssen, căruia curând îi pune la dispoziţie banca Union Banking Corporation din New York (formată în 1924 prin unirea cu Bank Voor Handel en Scheepvaart din Olanda a germanului) ce-l avea pe Prescott Bush (bunicul fostului preşedinte SUA) ca director. Un an mai târziu, Thyssen devine unul din cei mai mari bancheri ce l-au finanţat pe Hitler şi partidul nazist.

Aţi auzit desigur din ce în ce mai des vehiculată această idee, dar nereferindu-se la împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos instaurată odată cu noua Sa venire …ci la o schimbare de orânduire prin forţe proprii sau mai grav, cu ajutor dat din partea a tot felul de “iluminaţi”, eventual extratereştrii. 

De peste 200 de ani omenirea trăieşte o continuă revoluţie, punctată din când în când de revoluţii mai “mici”, etape ale unui sinistru plan. Şi de fiecare dată, pentru o astfel de etapă, se pregătea terenul prin indicarea unor vinovaţi, după care se prezenta “soluţia altenativă” care se punea rapid în practică după o baie de sânge. Şi de fiecare dată acea soluţie nu era cea creştină… Astfel omenirea a fost zguduită de revoluţiile franceză, bolşevică sau nazistă, fiecare din ele figurând a fi “marea rezolvare” şi, de fiecare dată, noua eră se dovedea a fi mai rea decât precedenta.

Acelea n-au fost însă decât etape pregătitorare… actualmente dorindu-se o mega revoluţie, în două moduri: grosier sau subtil, funcţie de publicul căruia i se adresează. Prima variantă, grosieră, este pentru cei spălaţi pe creier, îndoctrinaţi şi bine cimentaţi în material, cea de a doua, pentru cei mai scormonitori, pentru cei greu de satisfăcut prin soluţii simpliste.

Bilderberg Group la 5 iunie 1991, spunea cu privire la prestaţia presei faţă de deciziile BG:

„Suntem recunoscători conducerilor publicaţiilor The Washington Post, The New York Times, Time Magazine şi altor mari publicaţii ai căror directori au participat la întâlnirile noastre şi au respectat promisiunea lor de discreţie pentru ultimii 40 de ani. Ar fi fost imposibil pentru noi să dezvoltăm planul nostru global dacă am fi devenit subiecţi ai luminilor presei în toţi aceşti ani, dar lumea este mult mai sofisticată şi mai pregătită acum să înainteze spre o guvernare globală...”

Vă propun o incursiune în istoricul mass-media şi industriei de filme cu detalii despre fondatorii mega ziarelor, televiziunilor, studiourilor dar şi despre stăpânii lor actuali. Este un foarte amplu material informativ util şi necesar pentru a descoperi legăturile dintre aceştia şi ELITELE din spatele băncilor, economiei şi politicului. Vom înţelege astfel cum media şi cinematografia reprezintă trâmbiţele folosite pentru manipularea, îndobitocirea şi pregătirea maselor pentru acceptarea GUVERNULUI MONDIAL cu a sa doctrină a NOII ORDINI MONDIALE.

NOTĂ: Materialul de mai jos este o insuficientă prelucrare a unei ciorne de acum circa doi ani, în sensul că are o formă aproape brută. Îmi cer iertare. Am actualizat hiper link-urie, nu însă şi toate detaliile: unii poate au murit între timp, unele companii poate şi le-au vândut între ei. Esenţa însă rămâne.

Aşadar:

Paul Goma pare a fi cazul cel mai enigmatic din ultimele patru decenii derulate în spaţiul culturii şi politicii româneşti. Considerat în vremea dictaturii ceauşiste „disidentul” anticomunist nr. 1, comparabil cu Alexandr Soljeniţân, el a rămas şi pentru regimul postcomunist drept o personalitate indezirabilă, împotriva căreia s-au mobilizat mai ales cei din intelighenţia „progresistă”, care s-a pretins disidentă şi rezistentă prin cultură, ceea ce i-a permis acesteia ocuparea poziţiei-cheie în instituţiile de cultură (dar şi în cele politice), cu pretenţia că reprezintă floarea curată a societăţii civile româneşti. Dacă ne întoarcem la comparaţia cu Soljeniţân, constatăm o diferenţă flagrantă: în vreme ce acesta a fost primit în Rusia ca erou naţional, repus în toate drepturile şi asimilat, cu înţelepciunea lui, la proiectul renaşterii postcomuniste, cu Paul Goma s-a întâmplat invers, ca şi cum România ar fi continuat să rămână ceea ce a fost anterior, cu tot cu fericiţii ei „disidenţi” şi „rezistenţi prin cultură”. Rămâne straniu, cel puţin pentru vizata intelighenţie, faptul că Paul Goma nu s-a raliat noului curent al „politicii şi educaţiei naţionale”, refuzând şi beneficiile materiale şi politice care ar fi putut rezulta de aici. Bunăoară, i s-ar fi ivit ocazia, cu înmiită îndreptăţire, comparativ cu Gabriel Liiceanu, să pună mâna pe una din marile edituri bogate; ar fi putut, de asemenea, să ajungă preşedintele Uniunii Scriitorilor, ca Mircea Dinescu, ar fi putut ajunge ambasador al României la UNESCO, aidoma lui Nicolae Manolescu, fiindcă tot locuia la Paris; ar fi putut ajunge directorul Institutului Cultural Român, ca Horia-Roman Patapievici, sau ministru al culturii, ca Andrei Pleşu, sau, de ce nu, preşedintele României, ca Ion Iliescu şi Traian Băsescu; în fine, ar fi putut fi pus în fruntea Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste precum Vladimir Tismăneanu. În loc de toate acestea, Paul Goma nici măcar nu şi-a redobândit cetăţenia care i-a fost furată de Ceauşescu, nici măcar nu i s-a anulat excluderea din Uniunea Scriitorilor, nici măcar nu i s-au restituit bunurile materiale şi morale furate de regimul comunist. El continuă să fie apatrid, căci a refuzat, cu ani în urmă, oferta Franţei de a i se acorda cetăţenia franceză odată cu altor doi scriitori celebri.

De astă dată, stafia marxismului pare complet remaiată până la a se pretinde altceva: o ideologie de „dreapta”. Nu ne mai poate însă înşela nimic după ce unul dintre stâlpii bolşevismului, Iuri Andropov, a elaborat teoria celor patru stadii ale partidului comunist. O reamintesc: 1) partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2) când numele de comunism se compromite, partidul şi-l schimbă, dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4) revine la putere într-un cadru aparent democratic. Iar cea mai bună ascunzătoare e să revină sub eticheta unui partid de „dreapta”. O asemenea subtilă metamorfoză a cunoscut, în ultimii douăzeci de ani, ceea ce s-a numit, la început, Frontul Salvării Naţionale. Trebuie amintit că ideea „fronturilor” s-a manifestat pe întreg teritoriul fostului imperiu sovietic. Interesant de observat că în Basarabia Frontul Popular a eşuat, unioniştii adevăraţi fiind epuraţi, deoarece au urmat calea organică a renaşterii naţionale. După ruptură, Iurie Roşca a ţinut să sugereze neapărat că aripa lui e de „dreapta”, chiar radicală, ajungând să se numească Partidul Popular Creştin şi Democrat, urmând modelul Corneliu Coposu. Mai mult de atât, şi-a anexat sprijinul Patriarhiei de la Bucureşti, diriguind politic Mitropolia Basarabiei, ajunsă azi într-o confuzie stranie, care avantajează net Mitropolia Moldovei aflată sub Patriarhia Moscovei. Momentul-cheie al sinuciderii politice a lui Iurie Roşca a fost alianţa la guvernare cu Partidul Comunist din Moldova, contribuind la alegerea ca preşedinte a lui Vladimir Voronin. Trebuie spus că tot ce mai era „naţional” în doctrina politică a PPCD s-a compromis prin contaminarea de către partidul comunist, căci în spaţiul ex-sovietic doar în Basarabia acest partid s-a iluzionat că poate supravieţui păstrându-şi vechea denumire. Şi a reuşit o vreme, fiindcă ţăranilor şi bătrânilor le rămăsese în memorie o anume lipsă de griji în ce priveşte traiul în colhoz, având şi facilitatea gratuităţii energiei electrice şi a gazului metan. De aceea simbioza slavism-moldovenism, pe care a pariat partidul comunist, a fost atât de lesnicioasă.

Deşi perioada doctrinelor partidelor politice a fost depăşită, acestea fiind înlocuite cu o pseudo-politică globalizantă, internaţională – sau mai precis, suprastatală şi îndreptată expres împotriva naţiunilor, pe care le anulează în acest fel – cu scopurile declarate ale organizaţiilor iudeofrancmasonice (o federaţie a Europei, o Europă unită comunizantă şi comunizată şamd); deşi, ca urmare, nu este operantă şi nici operativă nici una dintre doctrinele politice afirmate ca definitorii pentru diversele partide politice din România (singura doctrină care nu are a face cu politica fiind aceea care se ordonează după cele două direcţii pe care le cunoaşte toată lumea românească contemporană: aceea a supunerii necondiţionate şi iresponsabile în faţa puterilor străine atât ca origine, cât şi ca interese; şi aceea a interesului personal care se poate exprima mult mai simplu prin cuvântul „hoţie”) aşa încât este clar că politica nu este decât un paravan după care se petrec diverse lucruri fără legătură cu politica naţională; deşi, în această situaţie nici nu se pune problema găsirii unei soluţii, atât timp cât sunt ascunse adevăratele probleme ale societăţii româneşti (ne referim aici, la perioada de după decembrie 89); în cele din urmă, tocmai pentru a arăta că a existat, există şi va exista o singură cale proprie poporului român – chiar dacă această cale este, în momentul de faţă, doar teoretică – am încercat în rândurile de mai jos să arăt câteva dintre motivele esenţiale pentru care România se află în locul în care se află şi, mai departe, am încercat să arăt punctele care definesc firescul, normalul drum al românilor în istorie. Cu alte cuvinte interesul rândurilor de mai jos este de a arăta că relaţia dintre politic (politică) şi felul de a fi al românilor nu este una organică şi de a descrie clasa conducătoare românească atât din punct de vedere politic doctrinar, cât şi din perspectiva actelor pe care le săvârşeşte. 

Sînt unele lucruri cu care suntem de acord, cei mai mulţi dintre cei puţini, care mai vor să creadă în Dumnezeu. Aşa, de pildă, suntem de acord cu faptul că apostazia generală se adânceşte tot mai mult; imoralitatea susţinută de toate patimile, şi mai ales cele ce ţin de desfrânare, i-a cuprins aproape pe toţi; iar înghiţirea tuturor credincioşilor Ortodocşi într-o singură „religie”, avându-l drept căpetenie supremă pe papa, nu este prea departe în timp, din nefericire. De asemenea, izbucnirea unui al treilea război mondial este şi ea aproape. Într-un cuvânt, pregătirea venirii lui Antihrist se face cu multă râvnă de către toţi închinătorii la idolii lumii acesteia.

Aşadar, privim oarecum realist situaţia în care ne ducem viaţa şi vedem bine patimile şi primejdiile care vor veni peste noi. Cînd e vorba însă de soluţiile mântuitoare, aici cei mulţi dintre cei prea-puţini care vor să creadă în Dumnezeu nu mai văd cum trebuie - chipurile prin care să facă faţă tuturor acestor rele şi să le învingă. Cauza principală pentru care se întâmplă aceste lucruri stă în faptul că nu ne raportăm cu toţii, în aceeaşi măsură, la izvorul neînşelător a toate învăţăturile mântuitoare, adică la scrierile Sfinţilor Părinţi.