Introducere

Textul conferinţei, ce a fost ţinută cu 83 de ani în urmă, este şi astăzi un text-reper pentru înţelegerea situaţiei internaţionale şi interne în care vieţuim noi, cei de astăzi. Sigur că Liga Naţiunilor sau Societatea Naţiunilor şi-a schimbat între timp numele – în Organizaţia Naţiunilor Unite, ONU – şi, tot aşa de sigur că între timp conducătorii acestui organism supra-statal (aceiaşi de la înfiinţarea acestei societăţi şi până în prezent) au creat un cadru butaforic de legalitate şi au făcut paşi importanţi spre atingerea scopului lor. Ceea ce ne apare, însă, ca deosebit de important este faptul că textul lui Ionel Moţa şi-a păstrat actualitatea – scopul lor este acelaşi de la înfiinţare până acum, este scopul enunţat cu mare luciditate, în textul de faţă. Mai mult, cred că se poate spune, fără pericolul de a greşi, că această conferinţă este fundamentală pentru înţelegerea mecanismelor care generează mişcările internaţionale de astăzi, şi care explică şi clarifică asupra mobilului şi scopului pentru care a fost creată şi în care funcţionează Uniunea Europeană – în textele iudeofrancmasoneriei apare cu numele Statele Unite ale Europei, fiindcă aşa se vorbea şi se scria în actele interne ale societăţilor oculte, referitor la acest pseudoconstruct dizolvant pentru naţiile care intră în colaborare, sau mai bine spus, care intră sub sclavia acestei organizaţii politice iudeofrancmasonice supra-statale.

Alexandru Bassarab s-a născut la 11 august 1907 în oraşul Bacău. Maturizarea sa precoce şi seriozitatea dublată de talentul înăscut îl recomandau încă de timpuriu ca pe un potenţial vârf al generaţiei sale. Era o prezenţă vie, econom la vorbă şi măsurat în cuvânt. Frecventează cursurile pictorului profesor I. Teodorescu-Sion la Academia de Belle Arte precum şi cursurile facultăţii de Drept din Bucureşti. Dar formarea sa ca artist se va desăvârşi la şcoala particulară de pictură a lui Constantin Vlădescu. Aici va avea ca mentori şi îndrumători pe maeştrii Petraşcu, Tonitza, Şirato şi Iorgulescu-Yor. Tot aici îi va cunoaşte şi îndruma pe mai tinerii săi colegi Valentin Hoeflich şi Gheorghe Vânătoru. Cei trei, cărora li se va alătura şi Geo Zlotescu, vor lucra şi expune împreună pictură murală sau de şevalet, grafică şi gravură. Tot cei patru au lucrat şi la restaurarea faţadei exterioare a bisericii Sfântul Ilie Gorgani, aşa cum arată ea şi astăzi.

Alexandru Bassarab se va specializa în gravură, în special gravură pe linoleum, gen care-l va consacra posterietăţii. Astfel, deşi multe lucrări originale vor fi mai târziu distruse, interzise sau pierdute, reproducerile tipărite ale gravurilor au supraveţuit până în zilele noastre purtând amprenta stilistică inconfundabilă a autorului lor. Între 1934 şi 1939 i se vor solicita lucrări pentru fiecare Salon Oficial Anual organizat de Ministerul Cultelor şi Artelor.

În paralel se va manifesta şi publicistic făcând cronică şi critică plastică. A colaborat la redactarea unor periodice de cultură, precum „Arta şi Omul”(director Augustin Clonda), „Ideea Românească”(director Paul Costin Deleanu).

Se încadrează în Mişcarea Legionară, unde va avea „gradul” de „Comandant legionar”. Organizează şi conduce familia legionară „Ideea Românească”, unde reuşeşte să grupeze o elită de artişti şi gânditori de perspectivă, interesaţi nu numai în propria lor creaţie dar şi în rostul, menirea şi destinul culturii româneşti. Din iniţiativa pictorului Bassarab, a sculptorului Anastase şi scriitorilor Paul Costin Deleanu şi Horia Stamatu, ia fiinţă Cenaclul de artă populară „Luchian”, adevărat laborator de creaţie care va pregăti şi realiza în decembrie 1940 importanta expoziţie de artă naţională „Arta în 1940”, debutul cenaclului se realizează prin aşezarea unei plăci comemorative pe casa în care a trãit si a murit marele pictor român....

Comandaţi revista AXA online accesând secţiunea Magazin sau la numărul de telefon 0721.09.44.47 - Ionuţ Ruse sau la e-mail:

„Am luat parte la parastasul de un an al lui Florea Găman, elev de liceu, în vârstă de 16 ani şi jumătate, asasinat în noaptea de 21-22 septembrie 1939 în oraşul Slatina. Mi-am amintit scena asasinării lui. În după amiaza zilei de 21 septembrie 1939, un agent de poliţie îl ridică de acasă, din mijlocul familiei. Nimeni nu se alarmează. Cine ar putea socoti drept vinovat un copil, elev de liceu şi fiul unei familii respectată în oraş? Este dus în beciul chesturii de poliţie, unde curând sunt aduşi aproape 10 legionari găsiţi tot aşa la întâmplare. Spre seară vin ordine de la Bucureşti să fie asasinaţi, unul din oraş şi doi din judeţ… Cei arestaţi stăteau tăcuţi şi îngrijoraţi laolaltă. Uşa se deschide şi şeful poliţiei alege cu privirea victima ce trebuie să cadă. Ce groaznice momente trebuie să fi trăit aceştia ştiind că alegerea atârnă de impresia subiectivă a unei priviri! Soarta şi răutatea omenească a ales pe Florea Găman. Era un copil chipeş, voinic, cu faţa luminoasă şi atâta viaţă trăia în el! Îngrijora pe cei ce-şi apărau prin crimă propriile păcate.

ROMÂNIA VISURILOR NOASTRE...

(Domnişoarei F...)

Văcăreşti, 2 ianuarie 1924

Preaonorată domnişoară F...,

Am primit acele rânduri cu atâta adevăr şi cu atâta suflet românesc în ele, le-am citit la gura sobei într-o noapte de închisoare şi am înţeles atunci mai bine ceea ce de mult simţeam, ...nevoia unei Românii noi.

Strălucirea civilizaţiei României de azi, nouă nu ne-a luat ochii. ...Palate orbitor luminate, muzici intonând imnuri de slavă, tineri plimbându-şi prin faţa vitrinelor boiaua de pe buze şi pieptănătura savantă, milioane rulând în fiecare noapte pe la cluburi... toate la suprafaţă.

Cine însă se trudeşte să pătrundă mai adânc, în fiecare bordei sărăcăcios al românului va vedea copii flămânzi aşteptând o rază de lumină şi o coajă de pâine, va vedea o armată în zdrenţe, purtând în ochi cea mai cumplită umilinţă, va constata cea mai putredă corupţie plecând de la vatmanul tramvaiului, atingând pe miniştrii ţării şi chiar justiţia.

Desfrâu, destrăbălare, decadenţă morală, cu aparenţa chiar de strălucire... în marş triumfal.

Asistăm, de un timp încoace, la tot soiul de convertiri... Oameni care, peste noapte, se preschimbă, brusc, în puritani şi moralişti, după un trecut de pomină ulcerat de compromisuri. Oameni care, într’o bună dimineaţă, se trezesc predicând şi elogiind tocmai ceea ce, cu o zi înainte, însuliţaseră cu ură. Oameni care se schimbă la faţă, la suflet, la convingeri, cu tehnica şi facilitatea zoologică a mimetismului intrat în sânge.

Trăim, astăzi, sub zodia unui excedent de naţionalism verbal. Sau, mai degrabă, a unei inflaţii de naţionalism, retoricizat de fietecine pe la răspântii şi prin gazete ori scos, acrobatic, pe nas, ca nişte panglici colorate. Valuri-valuri, pe fiece zi, naţionaliştii de ultima oră se varsă spumegoşi şi teribili, voind să mântuiască acest neam pironit în lunga lui răstignire.

De pretutindeni vin domnii naţionalişti de ocazie, vociferează note groase de trombon, varsă torente de cerneală, se răţoiesc un sfert de ceas la democraţie şi la Kahal, sau plâng lacrimi de crocodil pe ruinele bietei ţări dărăpănate.

CRÍTIC, -Ă, critici, -ce, adj., subst. I. Adj. 1. Care apreciază calităţile şi defectele (unor oameni, stări, fapte, opere etc.). Citică literară (şi artistică) = ramură a ştiinţei literaturii care analizează, interpretează, apreciază şi orientează fenomenul literar, artistic contemporan în lumina unei concepţii estetice. 

Critică în numele cui? De aparenţele şi minciunile sistemului oficial ne-am săturat! A venit timpul ca noi, tinerii, să vedem cum ne sunt atacate icoanele, cum ne sunt atacaţi sfinţii. Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă (Ioan 7:24). Trecând din nou peste stângăcia tinereţii noastre, vom căuta să facem judecată dreaptă, critică literară în numele lui Hristos! Gyrul ne-a dat girul să pornim la luptă şi să îi apărăm icoana vie şi numele, pe care, mai nou, îl pomenim ca Sf. Radu Melodul. Smerenia lui a devenit lucrătoare şi astfel nu a fost atacat în critica oficială la fel de mult precum fratele său de cruce, Nichifor Crainic. Cu toate acestea, atacul există şi îl vom scoate la iveală!

Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume. (1 Ioan 4:3)

Duşmanii lui Nichifor Crainic, dându-şi seama că nu îl pot îngropa în negura istoriei pentru a feri generaţiile următoare care trebuiau reeducate în spirit comunist, au căutat diverse metode, cele mai folosite fiind diminuarea duhului ortodox şi naţionalist al operelor sale şi susţinerea de către „critici” a apartenenţei sale la ideea marxist-comunistă, pentru a-i distorsiona personalitatea. În perioada dictaturii regale (1938-1939) a lui Carol al II-lea şi a dictaturii militare a mareşalului Antonescu (1941-1944), diversele reeditări după volumele de poezie sau eseuri au fost cenzurate din „nevoia” de a fi „politically correct”. După perioada de detenţie (1947-1962), Crainic a fost angajat în acte la ziarul Glasul patriei, organ propagandistic comunist care urmărea influenţarea românilor din exil. Acolo o echipă de membri de partid scriau articole elogioase la adresa regimului şi le publicau sub pseudonimul... Nichifor Crainic. În 1972 s-a creeat o antologie sub coordonarea lui Dumitru Micu, denumită Gândirea şi gândirismul, în care viziunea poetică originală a lui Crainic şi tuturor gândiriştilor este distorsionată. După 1990, un anume Nedic Lemnaru, despre care se spune că a fost securistul personal al lui Nichifor Crainic, îi publică „ţintei” sale două volume de poezii cenzurate şi distorsionate (apărute la editura Roza vânturilor). El merge chiar şi mai departe, publicând prima parte a memoriilor lui Crainic în volumul Zile albe, zile negre. Despre memoriile lui Crainic, se ştie că au fost modificate de Securitate cu scopul de a-l prezenta publicului pe autor ca un duşman înrăit al fraţilor de luptă. Nu mai spunem de cenzurarea operei Puncte cardinale în haos, apărută în 1996 la editura Timpul în Iaşi, din care lipsesc cinci eseuri de bază din prima ediţie. Dar cel mai mare impact, pe lângă memoriile distorsionate şi operele cenzurate, l-au avut cele două istorii (oficiale) ale literaturii române: după Călinescu şi după Manolescu.

Hristos a Înviat!

Dreptmăritori creştini, cinstiţi părinţi şi fraţi,

Iată-ne în primăvara aceasta, după Învierea Domnului în timpul în care, după cum spune Scriptura, Hristos Mântuitorul înviat s-a arătat vreme de 40 de zile ucenicilor încredinţându-i că a înviat, dându-le putere dumnezeiască, pace care alungă orice frică şi tulburare, harul Sfântului Duh spre iertarea păcatelor oamenilor şi alte daruri neştiute, precum şi descoperiri ale tainelor Împărăţiei Cerurilor.

Tot ceea ce vedem cu ochii, auzim cu urechile, tot ce cade sub simţuri, spun Sfinţii Părinţi, este o închipuire a celor nevăzute, a celor din viaţa viitoare.

Aiudule, Aiudule,

temniţă cruntă,

fă-te zăludule

piatră măruntă.

Focul mânce-te

că nu te saturi.

Mereu vrei scâncete

şi bei oftaturi.

CONFERINŢA I

România legionară nu este un fapt simplu, ci complex

Adică viziunea legionară a realităţii este o formulă care cuprinde întreaga manifestare de viaţă, aşa cum se încadrează ea în istorie. România legionară va fi o formă de viaţă politică, economică, spirituală, alta decât cea de astăzi. Punctul de plecare este istoria. Tot ce se întâmplă, se întâmplă în timp şi spaţiu, adică în istorie, teologii spun „în veac”. Întâmplările curg în istorie, adică istoria însăşi curge, fiindcă istoria trăieşte sub o coordonată anume a timpului, care este o continuă curgere. Filosofii istorici cred că istoria curge încotrova, că are o direcţie, un sens. Nu e de crezut că ea are un sens, după cum nici viaţa nu duce încotrova, ci duce la sfârşit, la moarte, început şi sfârşit.