Analiza pe care o face unul dintre eroii de la Majadahonda – cel care împreună cu avocatul Vasile Marin şi-a dat viaţa pentru Hristos, pe front, în războiul civil din Spania - este fără replică: ce este? şi ce pretinde a fi, fără să fie, Liga Naţiunilor?; de ce nu este ceea ce pretinde a fi? Care este scopul şi cine se află în spatele acestei organizaţii?, precum şi ce este de făcut acum? – este vorba atât despre acum-ul din 15 decembrie 1929, precum şi despre acel acum al momentului, în care citim noi rândurile de mai jos; acestea sunt întrebările la care răspunde conferenţiarul. Claritatea şi obiectivitatea cu care pledează doctorul în drept Ionel Moţa, nu mai dau loc la nici un fel de comentarii: este prezentată şi analizată din punct de vedere principial şi din punct de vedere de drept, Liga Naţiunilor, care s-a dovedit că este nimic altceva decât o stafie, o nouă păcăleală a unui sistem care iniţiază şi susţine lupta împotriva Bisericii lui Hristos şi care pregăteşte înfiinţarea statului mondial, deasupra căruia se va aşeza Antihrist.
Lucru care ni se pare, deasemenea, foarte important de observat este că paralizia sufletească şi intelectuală - despre care vorbeşte Ionel Moţa referindu-se la perioada contemporană lui – caracterizează întru totul şi perioada noastră, astăzi, după 83 de ani.
Dintr-o altă perspectivă, acest text surprinde prin spulberarea raportului temporal linear, cu care am fost obişnuiţi, între noi şi cei dinaintea noastră: pare că Ionel Moţa a ţinut această conferinţă ieri, pentru noi, pentru aceia dintre noi care nu pun mai presus de Hristos propriul lor confort sau „echilibrul”– cât va fi fiind el.
Pe 13 ianuarie se împlinesc 75 de ani de la plecarea la Hristos a celor doi eroi – Ionel Moţa şi Vasile Marin – de pe frontul din Spania, unde Mişcarea Legionară a înţeles să îşi trimită spre sacrificiu cei mai buni români – spălând astfel ruşinea şi pata de sânge pe care alţi „români” care luptau împotriva lui Hristos, le-au adus asupra noastră.
Dumnezeu să-i odihnească!
Doamnelor şi Domnilor,
Cu riscul de a părea exagerat, voi începe făcând clar şi categoric o afirmaţie, mai bine zis repetând o afirmaţie făcută înaintea mea de alţii mai competenţi, ca de pildă Vasile Conta - şi anume: naţiunea noastră merge spre pieire, dacă nu ne vom opri de pe calea pe care o batem azi. Am spus că e foarte probabil ca asemenea cuvinte să vă pară exagerate, cu toată realitatea ce ne stă zilnic în faţa ochilor. Căci mă gândesc la un adevăr psihologic asupra căruia ne-a atras atenţia, nouă creştinilor europeni, miraculosul predicator creştin indian Sadhu Sundar Singh, când ne-a caracterizat spunând că-i facem impresia unor leproşi. Într-adevăr, spune acesta, e îndeobşte ştiut că leprosul, deşi e năpăstuit de cea mai cumplită nenorocire şi-şi vede corpul hidos acoperit de bube şi putrezindu-i lent, an de an, totuşi el nu-şi dă seama de grozăvia realităţii, iar hâzenia lui, prin banalizare, i se pare ceva aproape normal şi, în orice caz, suportabil. Iar noi creştinii, spune neofitul misionar indian, tot astfel, facem impresia că nu suntem prea emoţionaţi şi deranjaţi de pierzania morală a materialismului, a dominaţiei cărnii suverane, în care am ajuns. Ni se pare că aşa e normal, aşa trebuie să fie omul şi suntem foarte severi faţă de exagerările „maniacilor unei morale creştine perimate”. Aceeaşi psihologie caracterizează pe om şi în raporturile sale cu sentimentul naţional, cu realitatea vieţii naţionale. E drept că în toate oraşele noii Românii, suntem sistematic şi progresiv înlocuiţi de către străini, îndeosebi jidani, care au ajuns să stăpânească aproape în întregime comerţul, industria şi băncile, să domine presa şi indirect politica, iar prin numărul lor mare din Universităţi să constituie un real pericol pentru cultura noastră.
E incontestabil că aceşti străini ne sunt duşmani şi că totul merge agravându-se, totuşi, nu ne place să ne zdruncine cineva micile noastre echilibruri personale, relativa noastră linişte şi pace, spunându-ne lucruri atât de alarmante şi concluzii atât de deprimante, cu evidenţierea anumitor sacrificii ale acestui echilibru prezent pentru salvarea zilei de mâine. Nu ne plac asemenea vorbe, preferăm să fim lăsaţi să ne vedem de bubele noastre, care în definitiv poate n-or fi chiar atât de hidoase cum s-ar părea, şi de aceea ne calmăm uşor, taxând drept exagerare afirmaţii ca cea pe care am făcut-o, chiar dacă ea vine de la un cap ca a lui Conta.
Totuşi, realitatea e aceasta: vom pieri. Vom pieri, evident, dacă nu vom lua măsurile necesare de salvare, pe care azi nu le vedem nicăieri. Şi nici nu este exact a zice că „vom pieri”, ci: pierim încă de pe acum şi tot mai mult. Căci un neam nu piere într-un moment, printr-o ultimă suflare, ca un om, ci se descompune lent, printr-o moarte ce poate dura veacuri întregi. Astfel, azi e aproape iremediabil pierit neamul românesc din nordul Bucovinei, din Maramureş, din multe oraşe şi din atâtea părţi ale ţării. În aceste părţi, românismul trebuie înviat, replantat, căci e aproape dispărut. Procesul extrem de grav, continuă şi, dacă-l lăsăm neîmpiedicat, ei bine, s-o ştim cu toate că n-am vrea să ni-o spunem prea brutal şi convingător: vom pieri complet, trecând în prealabil printr-o robie la străini mai mult sau mai puţin lungă. Mai e nevoie de exemple, când exemplul e la uşă, la fiecare pas al banalei vieţi cotidiene? Citiţi într-o lucrare a doctorului Nicolae Paulescu, numele comercianţilor români din str. Lipscani, din Bucureşti, la 1880, când toate firmele, afară de 2-3, erau româneşti, şi vedeţi ce e azi. Priviţi ce e azi până şi în încrezutele oraşe ale Olteniei dârze şi veţi primi, cred, de astă dată fără a o taxa de exagerată, afirmaţia primejdiei mortale în care ne aflăm.
Şi, cercetând mai atent această amplă şi multilaterală nenorocire în care am căzut, cercetând-o în mod sistematic, vom vedea că viaţa neamului e atât de ameninţată şi compromisă, din cauza că un imens, un apocaliptic complot s-a urzit contra întregii lumi, a tuturor naţiunilor, mai ales creştine. El tinde a ataca cele două temelii de existenţă a unei naţiuni: naţionalitatea şi spiritualitatea religioasă, creştină. Iar urzitorii sunt, evident, cei ce profită, cei ce se înstăpânesc în locul nostru, deasupra noastra: Jidanii, ajutaţi de francmasonerie.
Înainte de a mă izola, pentru a trata în amanunte subiectul meu: Societatea, sau „Liga” Naţiunilor, trebuie să integrez acest subiect în cadrul din care face parte, adică în complotul mai sus amintit. O voi face în puţine cuvinte. Aşadar, atacând naţionalitatea şi disciplina spirituală creştină a unei naţiuni, o dezarmezi, o robeşti şi o distrugi.
Căci, Doamnelor şi Domnilor, naţionalitatea e un fenomen social tot atât de „natural”, de independent de viaţa omului, ca şi toate fenomenele naturii. Aceasta nu însemnează că fenomenul ruperii omenirii în grupuri izolate, naţionale, e o realitate naturală actuală, pe care n-o putem ignora şi desfiinţa, printr-un act de voinţă. Aceste grupuri umane individualizate prin sângele rasei, prin limbă, obiceiuri, aspiraţii comune şi pe deasupra tuturor, printr-o solidaritate egoistă şi exclusivistă ce tinde să întărească o colectivitate etnică, neţinând seama, ba manifestându-se uneori, cum e cazul Jidanilor, împotriva celorlalte, aceste grupuri – naţiunile – sunt o realitate: ele există. E un truism, un lucru ce pare a nu mai avea nevoie de o demonstraţie: existenţa naţiunilor ca entităţi izolate, individualizate, care caută a se dezvolta pe sine în mod exclusiv şi, foarte adesea, în paguba altora. E cazul Ungurilor, care totdeauna au tins, tind şi probabil vor tinde a servi naţionalitatea lor, nedreptăţindu-ne pe noi Românii şi pe alţi vecini. E cazul Ruşilor, al Bulgarilor, al altora, pe deasupra tuturor, al Jidanilor. Naţionalitatea apare astfel ca singura forţă capabilă a rezista acestor grupări naţionale adverse: păstrarea naţionalităţii ca centru de forţă, de agregare, de solidaritate şi rezistenţă, e condiţia fiinţării noastre ca naţiune independentă. Fără forţa naţionalităţii ne descompunem, ne pulverizăm, pentru a cădea apoi pradă naţiunilor viguroase şi conservate.
Pe de altă parte, dacă în domeniul vieţii temporale naţionalitatea e coloana vertebrală a vieţii, această viaţă a naţiunii nu e posibilă şi asigurată fără o ordine spirituală sănătoasă, fără o moralizare şi spiritualizare a indivizilor din naţiune. Disciplina religioasă, în speţă creştină, e un al doilea element indispensabil vieţii. Naţionalitatea şi spiritualitatea morală, creştină, se complectează, se angrenează, aducând echilibrul vieţii omeneşti şi putinţa ei de păstrare.
Ei bine, de o serie de decenii asistăm, cum am spus, la desfăşurarea unui imens complot, ce se întinde aproape asupra tuturor naţiunilor şi care tinde a slăbi, a compromite, a altera până la desfiinţare naţionalitatea şi creştinismul. Pentru a ne mărgini la ceeace se petrece în ţara noastră, constatăm o serie întreagă de iniţiative şi societăţi, mai mult sau mai puţin triunghiulare, puse sub patronaje, durere, adesea atât de auguste – diferite asociaţii de educaţie a tineretului, societăţi zise creştine – în care totuşi intră şi chiar conduc mulţi străini (cazurile Y.M.C.A., „triunghiul Albastru”, „Tineretul conştient român”, etc. şi până şi Cercetăşia şi altele dintre care nu lipseşte nici „Institutul Social Român”) – toate aceste înjghebări exercită o influenţă educatoare puternică asupra românilor, educându-i în toate direcţiile: sport, filantropie, simţăminte nobile, din care însă lipseşte în mod foarte suspect şi sistematic orice educaţie a sentimentului naţional şi orice slăvire a lui Iisus. Se tinde să se dovedească, posibilitatea existenţei unei spiritualităţi în afară de creştinism şi a unei vieţi în afară de naţionalitate şi chiar contra ei. Să mai amintim de francmasonerie, de presa noastră scrisă de Jidani, care, ne hrăneşte zi de zi, ne formează sufletul? Apoi literatura anumită, arta şi toate celelalte manifestări ale activităţii omeneşti? E suficient să facem o privire sinceră înăuntrul nostru al fiecăruia, să constatăm câtă lumină creştină ne mai stăpâneşte, câtă castitate şi să ne mărturisim că sufletul nostru e aproape gol de aceste simţăminte de care se ruşinează (cine îndrăzneşte azi, dintre noi, a mai afirma valoarea cuvântului lui Iisus şi, mai ales, a-l urma?) – e suficient acest lucru pentru a constata uriaşele efecte, cumplitele victorii spirituale ale acestor atacuri antihristice. E suficient apoi să constatăm (ceeace am făcut adineauri) cum se îndeplineşte pieirea în ordinea temporală, materială, a fiinţei noastre ca neam – fără ca cei ce conduc Statul român, să ia măsurile necesare dictate de instinctul şi conştiinţa conservării naţionale – pentru a ne da seama de descompunerea acestei forţe, care e naţionalitatea noastră, în urma atacurilor iudeo-masonice.
Liga Naţiunilor e doar una din aceste multiple forme de conspiraţie antinaţională şi anticreştină, care are tendinţa de a fi mijlocul suprem de încoronare şi definitivare a rezultatelor deja obţinute de iudeo-masonerie până acum în întreaga lume. Acest lucru, pe care ştiu că nu e suficient să-l afirmăm, ne vom strădui acum a-l dovedi.
Să vedem aşadar ce este „Liga Naţiunilor”? Ceva destul de simplu: ea este guvernul dictatorial al lumii, stăpânul naţiunilor. Cel puţin juridiceşte, ea este aceasta. În fapt, nu îndrăzneşte să-şi exercite însă, până acum, toate aceste drepturi. Dar ceeace este esenţial, e ceea ce este Liga Naţiunilor juridiceşte şi poate deci deveni oricând în fapt (dacă naţiunile îşi vor respecta angajamentul luat faţă de Ligă). Aşadar, azi putem spune fără nici-o exagerare, că există un Stat mondial a cărui conducere şi forţă publică este încredinţată „Ligii Naţiunilor”. Statele componente ale acestui Stat mondial şi-au pierdut în bună parte suveranitatea, în folosul acestui supra-Stat.
Iată ce este „Liga Naţiunilor” (căreia i se potriveşte mai bine numele francez de „Societate a Naţiunilor”, deoarece o societate e o individualitate, o unitate în care dispar elementele componente, în timp ce o ligă e o simplă întrunire a unor unităţi disparate, ceeace nu e cazul pentru „Liga Naţiunilor”).
Care e scopul, idealul acestei „Ligi”? Acest scop e în strânsă legătură cu mentalitatea postbelică, fiind foarte explicabil ca pretutindeni să se ridice, a doua zi după armistiţiul din 1918, o ură contra războiului, contra carnajului, contra sălbăticiei omeneşti. Acest substrat psihologic a fost utilizat de către adevaraţii creatori ai Ligii Naţiunilor (şi vom vedea la urmă cine sunt) spre a lansa, a crea această instituţie, dându-i ca scop aparent (tot la urmă vom vedea şi scopul adevărat dar ascuns): înlăturarea arbitrarului, a bunului plac războinic, a forţei brutale din viaţa naţiunilor. Scopul acesta aparent al Ligii nici nu e numaidecât stârpirea războiului, deoarece ea însăşi admite că sunt cazuri de războaie drepte, necesare – ci scopul e ca războiul nedrept, arbitrarul vieţii internaţionale, să dispară.
N-ar fi nimic de zis contra acestui scop, dacă-l considerăm în sine, independent de posibilităţile de realizare. E chiar ceva foarte nobil, seducător mai ales pentru spiritul superior al arianului, al creştinului iubitor de ideal, de distilare spirituală.
Dar de îndată ce examinăm problemele teoretice de realizare, apoi sistemul practic prin care s-a realizat în fapt acest scop constatăm o nesfârşită serie de vicii.
Aceste vicii ne dovedesc că un scop nu e suficient să fie nobil, când intră în domeniul realizării, ci trebuie să fie realizabil, deoarece în caz contrar sistemul de realizare se va întoarce exact contra scopului, în loc de a-l servi. Şi, vom dovedi că exact acesta este cazul Societatii Naţiunilor.
Într-adevăr, trebuie să constatăm că într-o societate omenească arbitrarul n-a putut fi niciodată înlăturat decât printr-un singur dizolvant al său: prin regula de drept, prim juridicizarea vieţii sociale, adică prin încadrarea activităţii membrilor componenţi în limite juridice. Fără o sistematizare juridică a vieţii, nu e cu putinţă înlăturarea arbitrarului. Căci într-adevăr, ce este regula de drept, norma juridică? Ea este o reglementare obiectivă, prealabilă şi unică a diferitelor raporturi şi fenomene sociale. Se stabileşte deci, pentru cazuri încă nenăscute, care va fi poziţia forţei publice în diferitele raporturi şi conflicte dintre oameni. Prin însăşi această calitate de reglementare prealabilă a situaţiilor viitoare, regula juridică e imparţială, obiectivă, iar nu o soluţie de circumstanţă, subiectivă şi personală. Iar prin calitatea ei de a-şi exercita forţa conţinutului său în acelaşi fel, în toate cazurile similare la care se referă, regula de drept exclude şi mai radical arbitrarul bunului plac, al agentului forţei publice a Statului. Se prevede, de exemplu, prin regula de drept care creează şi pedepseşte delictul de furt, ca ori de câte ori, oricine ar fi, îşi însuşeşte, în anumite condiţii, lucrul altuia, va fi pedepsit într-un fel anumit. E astfel exclus arbitrarul dintre oameni prin putinţa ce li se dă, de a apela la intervenţia forţei publice, în soluţionarea conflictului. De asemenea, e exclus arbitrarul judecătoresc, deoarece cel care judecă, cel ce exercită forţa publică, e limitat de regula juridică de lege, de cod. E suficient să ne gândim ce ar fi un Stat, în care pe de o parte nu s-ar putea apela la intervenţia forţei publice pentru soluţionarea unui conflict, iar pe de altă parte organele şi autorităţile forţei Statului – magistraţii şi administratorii, agenţii executivi, etc – nu ar fi încadraţi şi limitaţi, în executarea puterii lor, de către legi, pentru a ne da seama că numai regula juridică poate desfiinţa arbitrarul.
Ajungem astfel la concluzia ca Societatea Naţiunilor nu-şi va putea realiza scopul ei de combatere a arbitrarului din viaţa internaţională a naţiunilor – decât dacă este o instituţie bazată pe un fond de principii şi reguli juridice, limitatoare a puterii sale uriaşe de guvern stăpân peste naţiuni, de organ al forţei publice a omenirii. Aşadar, se pune chestiunea dacă Liga Naţiunilor este sau nu o instituţie juridică, o instituţie care îşi exercită funcţia de guvernatoare a lumii (dotată cu o uriaşă forţă publică) pe baza unor reguli de drept, care-i limitează şi reglementează atribuţiile, împiedicând intervenirea arbitrarului în hotărârile sale?
Ei bine, răspunsul este negativ: Societatea Naţiunilor nu e şi nu poate fi o instituţie bazată pe un fond juridic, ci e o simplă instituţie politică, deci arbitrară. Ceeace vom dovedi: întâi în principiu, apoi în fapt.
În principiu, zic, chiar şi în principiu, Liga Naţiunilor nu poate avea o structură juridică. De ce? Pentru foarte simplul motiv, că în materie de reglementare a raporturilor dintre naţiuni, regula juridică nu s-a putut înstăpâni de loc. Acea parte a Dreptului care se ocupă cu aceste raporturi dintre State, adică aşa zisul Drept Internaţional Public, e o disciplină juridică abia născândă şi foarte incompletă, care se limitează exclusiv la reglementarea juridică a raporturilor de mică importanţă din viaţa internaţională, ca de exemplu regulile juridice în materie diplomatică, consulară, sau la înşirarea unor dispoziţii ale unor tratate, aproape exclusiv reguli de procedură internaţională. Nu veţi găsi nici-o dispoziţie în Dreptul Internaţional Public, relativ la marile chestiuni ale raporturilor dintre State, ca de pildă dreptul unei naţiuni asupra unui teritoriu, dreptul unei naţiuni la independenţă, cazurile războiului drept şi ale celui abuziv (norme juridice penale internaţionale) etc. Nimic din toate acestea nu există în Dreptul pozitiv. Dar, mai grav, nu există asemenea sistematizări juridice nici în doctrină, nici aşadar în Dreptul natural. De ce oare? Evident, nu din cauza lenei cugetătorilor jurişti, ci din cauză că azi cel puţin, dacă nu întotdeauna, raporturile dintre naţiuni nu sun susceptibile în ceeace au ele mai important, unei încadrări juridice. Căci ceeace caracterizează regula de drept, ca şi orice regulă, lege ştiinţifică, este faptul de a fi expresia, dispoziţia unei soluţii constante, aplicabile unor serii de fenomene identice, care se repetă. Ori de câte ori un corp este lăsat să cadă, în anumite condiţii, stabileşte legea ştiinţifică a gravităţii, el va cădea într-un anumit fel. Ori de câte ori un om ucide în anumite condiţii, stabileşte regula ştiinţei dreptului penal, el comite crima cutare, deci este însăşi în esenţa regulei ştiinţifice, raportarea ei la o serie de situaţii identice, care sunt susceptibile a se repeta, aplicându-se în acest caz aceeaşi lege, regulă, prealabil stabilită pentru situaţii viitoare, deci obiectivă, nearbitrară.
În raporturile de viaţă dintre naţiuni nu s-au putut însă descoperi şi forma reguli juridice, pentru motivul că marile interese naţionale (conflicte de teritoriu etc) nu sunt fenomene susceptibile de a se repeta în condiţii identice, reglementabile deci în prealabil printr-un sistem juridic. Să luăm, de pildă, dreptul unei naţiuni asupra unui teritoriu (sursă aproape constantă a războaielor). Unii vor invoca , cu dreptate, dreptul istoric, sau voinţa majorităţii populaţiei (cazul Ardealului pentru noi). Alţii vor invoca, poate tot cu dreptate, numai dreptul istoric, indiferent de plebiscitul actual al unei populaţii intruse, colonizate, (cazul nordului Bucovinei etc). Tot atât de legitim se va putea invoca dreptul unei naţiuni paşnice asupra unui teritoriu, pentru a-şi asigura o graniţă strategică, spre a se apăra contra unei naţiuni războinice (cazul Cadrilaterului nostru), sau dreptul la frontiere naturale, dreptul la un teritoriu de siguranţă a unei capitale (cazul Belgradului). Vedem aşadar că aici, în această foarte importantă materie a raporturilor internaţionale, drepturile sunt atât de variate, bazate pe atât de multiple fundamente istorice, geografice, militare, etnice, încât crearea unor legi ştiinţifice de drept, e cel puţin tot atât de dificilă, ca şi găsirea aşa ziselor legi istorice. Nu există situaţii fixe, care să se repete, compuse din aceleaşi elemente cărora să li se poată deci aplica aceeaşi soluţie dinainte stabilită. În zadar am creea un vast cod, căci noile fenomene, noile conflicte nu vor putea fi încadrate în nici-un text.
La aceeaşi constatare ajungem, când e vorba de o altă sursă de conflicte internaţionale: dreptul la independenţă al naţiunilor. Când se naşte acest drept, de vreme ce el nu este general, că e incontestabil că ţinerea sub stăpânirea Europenilor a unor popoare sălbătice din Africa este admisibilă, dreaptă, folositoare? Unde e limita? De ce ar fi mai puţin demn de independenţă un popor eroic ca Rifanii lui Abd-el-Krim, sau ca Burii, decât un popor european? Care poate fi criteriul juridic al independenţei? Nemţii nu susţineau oare (şi Ungurii la fel) că, în virtutea unei pretinse calităţi a lor de Kulturvolk, au dreptul de a domina, spre a civiliza, multe naţiuni europene, dacă nu pe toate, între care şi pe noi Românii? Şi aici, chestiunea este tot atât de instabilă şi neprecizabilă ştiinţificeşte în reguli permanente, ca şi în chestiunea teritoriului. Şi aşa mai departe. Viaţa naţiunilor se confundă cu istoria, iar până acum încercările de a stabili legi istorice (cazul istoriştilor germani Knies, Hildebrand, Roscher) au dat greş. Cu atât mai mult sunt imposibile aici legile juridice, de amănunt.
Iată deci, de ce nu numai că Dreptul Internaţional Public e aproape inexistent, dar nici în principiu constatăm că el nu poate lua naştere. Aşadar, chiar în principiu ajungem la condamnarea Ligii Naţiunilor pentru viciul capital: ea neputând avea la bază un sistem de reguli juridice, care să garanteze că atribuţiile ei vor fi exercitate obiectiv şi în mod impersonal, este fatal ca ea să-şi exerciteze aceste atribuţii în mod subiectiv, arbitrar, devenind o simplă unealtă de conspiraţie politică, cu atât mai primejdioasă cu cât e mai puternică.
Dar nu numai în principiu apare exclusă posibilitatea dispariţiei arbitrarului internaţional prin crearea Ligii Naţiunilor – ci şi în fapt.
Vom dovedi acum, cu câteva exemple că, după cum era fatal şi inevitabil, Liga Naţiunilor este şi în fapt singurul lucru ce putea să fie: o instituţie politică arbitrară. Vom cita patru exemple:
1) Examinăm mai întâi felul cum s-a organizat, în fapt, Liga Naţiunilor, spre a vedea cât e de îmbibată de arbitrar politic însăşi structura, organizaţia sa. Liga are două organe capitale: Consiliul şi Adunarea Generală. S-ar crede în primul moment, că e vorba de două organe, unul executiv – Consiliul, altul legislativ deliberant, adevăratul deţinator al puterii – Adunarea Generală; adică două organe asemănătoare guvernului şi parlamentului dintr-un Stat. Căci aşa ar trebui, de fapt, să fie: Consiliul să fie complectamente limitat şi subordonat Adunării, deoarece el e compus numai dintr-o pare a Statelor din Liga Naţiunilor, în vreme ce Adunarea Generală le cuprinde pe toate. Ei bine, lucrurile stau tocmai invers: Consiliul este factorul atotputernic în Liga Naţiunilor, iar Adunarea Generală are un rol cu totul secundar şi aproape pur formal. Nu există nici un drept de control al Adunării Generale, asupra activităţii Consiliului, iar atribuţiile Consiliului sunt supuse numai bunului său plac, fără cenzura Adunării Generale. Atribuţiile acestor două organe complectamente independente se împart în trei categorii: proprii şi exclusive ale Consiliului (care sunt cele mai importante şi numeroase), apoi atribuţii proprii şi exclusive ale Adunării Generale (aproape fără nici-o importanţă) şi câteva palide atribuţii comune ale Consiliului şi Adunării Generale. Spre a vedea această atotputernicie a Consiliului, enumerăm aici aceste atribuţii:
1) Atribuţii proprii şi exclusive ale Consiliului:
a) Relativ la admiterea unui nou membru permanent sau nepermanent în Consiliu.
b) Relativ la schimbare sediului Societăţii Naţiunilor.
c) Relativ la dezarmarea Statelor.
d) Relativ la prevenirea şi autorizarea războaielor.
e) Relativ la sancţiunile de aplicat în materie de arbitraj.
f) Relativ la organizarea Curţii Permanente de Justiţie Internaţională.
g) Relativ la aplicarea sancţiunilor prin blocarea economică şi intervenţie armată colectivă contra Statului recalcitrant.
h) Relativ la excluderea unui Stat din Societatea Naţiunilor.
i) Relativ la executarea mandatelor asupra coloniilor.
j) Relativ la aplicarea tratatelor de protecţie a minorităţilor şi la autorizarea Statelor respective, de a-şi modifica Constituţia în ce priveşte acest regim de protecţie.
l) Relativ la unele atribuţii speciale în legătură cu trecutul război mondial (ex. chestiunea protecţiei oraşului Dantzig, a teritoriului Sarre, a „Anschluss”-ului austriac etc.)
2) Atribuţii proprii ale Adunării Generale:
a) Relativ la admiterea unui nou Stat.
b) Relativ la revizuirea tratatelor de pace.
c) Relativ la votarea bugetului.
3) Atribuţii mixte ale Consiliului şi Adunării
a) Revizuirea pactului.
b) Conciliere.
c) Alegerea judecătorilor Curţii Permanente.
Aşadar, se vede clar cum cele mai capitale atribuţii (ca prevenirea şi autorizarea războaielor, sancţiunile chiar armate contra Statului recalcitrant, dispoziţiile de dezarmare, apoi stabilirea regimului minorităţilor etc) sunt de competenţa exclusivă a Consiliului, Adunarea Generală neavând nici un drept de control, indicaţii sau orice amestec. Şi, ce se întâmplă? Dat fiind faptul că acest Consiliu e compus numai din membri permanenţi ai marilor puteri - Anglia, Franţa, Italia, Japonia, Germania - şi din câţiva membri temporari, aleşi tot de către membrii permanenţi pentru câţiva ani, înseamnă că toată puterea Societăţii Naţiunilor, în folosul căreia ne-am alienat noi suveranitatea naţională, este în mâna unui Consiliu din care noi nici nu facem parte. Soarta noastră şi a celorlalte zeci de State mai mici, dreptul de a face un război, de a ne înarma, de a ne organiza în interior relativ la minorităţi, toate acestea depind de bunul plac al d-lor Chamberlain, Briand, a nu ştiu cărui Japonez şi Brazilian, membri ai Consiliului, faţă de care noi rămânem cu mâinile legate, obligaţi a ne supune tutelei lor arbitrare şi nejuridice, fără a ne spune măcar cuvântul.
Dacă nu ar fi arbitrară şi politică organizarea Societăţii Naţiunilor, atunci se urmau cel puţin normele de Drept Constituţional al Statelor şi s-ar fi dat atotputernicia în mâinile Adunării Generale, Consiliul fiind un simplu organ executiv al Adunării-Parlament. Dar aici încetează şi democraţia şi spiritul juridic al Occidentului, pentru a face loc celei mai suspecte şi arbitrare dictaturi: a unui Consiliu compus din 5-10 state puternice şi atotstăpâne peste soarta întregului glob, care şi-a distrus suveranitatea naţională în beneficiul acestui admirabil areopag.
2) Trecem la al doilea exemplu de arbitrar ce stăpâneşte, în fapt, structura Societăţii Naţiunilor şi anume la procedarea (modul în care procedează s.n.) Societăţii Naţiunilor, procedare pur politică iar nu juridică, la ceeace priveşte primirea sau refuzul primirii în Ligă a unor State petiţionare. Acest exemplu ne arată nu numai că în Liga aceasta stăpâneşte arbitrariul, dar că şi atunci când există reguli juridice pentru anumite situaţii, ele sunt călcate de către însăşi Societatea Naţiunilor, care şi-a trasat aceste reguli. Şi anume: pactul Societăţii Naţiunilor, dispunând că orice Stat poate fi primit în Societate la cererea sa (deci o regulă de drept, impersonală, obiectivă), Societatea a refuzat totuşi înscrierea Statelor: Georgia, Armenia, Ucraina, evident din motive pur politice, deşi acestea întruneau toate condiţiile juridice necesare admiterii în Societate. În schimb, au fost primite Irlanda şi dominioanele engleze, deşi fiinţa de Stat independent a acestora e cu mult mai discutabilă decât aceea a amintitelor State respinse. Aşadar, bunul plac, interesul politic, domină încă o dată în Societatea Naţiunilor, chiar şi atunci când are deja determinate regulile de conduită, precise, clare, juridice. Ne putem întreba, cât de obiective şi de nearbitrare vor fi hotărârile acestui Consiliu, atunci când el nu e limitat de nici-o regulă de drept (de ex. pentru autorizarea unui război, pentru clasarea unui război ca just sau injust).
3) Un al treilea exemplu de arbitrar în fapt, se găseşte în foarte importantul art. 12 din pact, relativ la autorizarea războaielor şi la sancţiunile de luat contra Statului ce nu se supune poruncilor Consiliului Ligii. Acest articol prevede că orice asemenea hotărâre a Consiliului nu e obligatorie pentru Statul la care se referă, decât dacă hotărârea Consiliului e luată cu unanimitate de voturi. În cazul când hotărârea e luată cu simpla majoritate, ea nu mai e obligatorie, beligerantul e liber a face ce vrea, fără a se expune rigorilor represiunii armate sau economice din partea Ligii. Dispoziţia aceasta, care nu se justifică cu nici un argument de drept, are ca scop simpla promovare a arbitrarului marilor puteri, membre permanente în Consiliu, care nu vor fi niciodată expuse a se vedea stânjenite de către Ligă în această enorm de importantă chestiune a războaielor, deoarece e suficient ca Statul mare putere interesat, membru în Consiliu, să fie de altă părere, pentru ca unanimitatea şi deci obligativitatea să nu mai existe. Şi când ne gândim că aproape exclusivul scop al fondării Ligii, a fost tocmai introducerea unei discipline, a unei supra-autorităţi în materie de războaie, vedem cum, prin acest art. 12, Liga îşi pierde orice putere şi posibilitate de disciplinare faţă de marile puteri, pentru a rămâne doar tiranul dictatorial al micilor State, robite acestei Ligi. E aici oare o imparţială preocupare juridică la bază, sau o simplă şi arbitrară manevră de dominaţie a marilor State asupra celor mici?
4) Un ultim exemplu credem că va întregi suficient, lumina făcută în această chestiune a arbitrarului stăpân şi în fapt asupra Ligii Naţiunilor. Şi anume, aşa zisul „pact al minorităţilor”. Acest „pact”, cuprinzând o serie de obligaţii pe seama Statului care are în sânul sau minorităţi etnice, trebuia impus tuturor Statelor având minorităţi, dacă ar fi ca în structura Ligii Naţiunilor să domine senina obiectivitate juridică. Toţi cei care corespund prevederii respective: State cu minorităţi numeroase, să fie puşi sub puterea de control a acestui pact; iată ce ar fi fost drept, şi o dovadă de organizare obiectivă, juridică a acestei „Societăţi”. Dar nu! Regimul de protecţie a minorităţilor care, după cum am văzut, este supus cenzurii exclusive a Consiliului, nu a fost impus tuturor Statelor cu minorităţi. El nu a fost impus Franţei, care are câteva milioane de minoritari italieni, jidani, spanioli, germani, fără a socoti pe cei din colonii. El nu a fost impus Angliei, cea care (ulterior instituirii acestui pact al minorităţilor) a protejat atât de dulce minoritatea irlandeză; el nu a fost impus Germaniei, Italiei, toate State cu numeroase minorităţi. Dar straşnicul „pact” a fost impus României, Poloniei şi altor State mai mici, şi încă în cea mai revoltatoare formă: cu obligaţia ca prevederile „pactului minorităţilor” să fie introduse în Constituţie, care Constituţie nu mai poate fi modificată, în ceeace priveşte acest regim al minorităţilor, nici chiar de către Adunările Constituante, ci numai după prealabila autorizare primită din partea Consiliului Societăţii Naţiunilor. Nici voinţa regală, nici voinţa naţională prin Parlamentul său constituant, nu mai are posibilitatea de a schimba acest regim al minorităţilor, dacă e vorba să respectăm iscălitura noastră, de pe pactul Societăţii Naţiunilor. E un caz tipic de totală alienare a suveranităţii noastre naţionale, în folosul Consiliului de la Geneva (care are drept secretar general, factotum, pe jidanul Sir Eric Drummond). Dacă la baza Societăţii Naţiunilor ar sta o preocupare de îndepărtare a arbitrarului din viaţa internaţională, printr-o disciplinare juridică a acestei vieţi, nu s-ar putea ca asemenea monstruoase abuzuri şi favoritisme personale să fie cu putinţă.
Iată deci cum prin aceste patru exemple credem, Doamnelor şi Domnilor, că am demonstrat suficient că şi în fapt, în realitate, Societatea Naţiunilor nu este decât un organism de servire a arbitrarului, aşa cum ne-am străduit a demonstra, mai înainte, că, în principiu, e condamnată a fi.
E timpul de a trage concluziile, arătând, dacă mai e nevoie, primejdiile ce ne ameninţă ţara din partea viciilor arătate în organizarea acestei autorităţi supranaţionale.
Concluzia asta s-a degajat, socotim, singură în firul expunerii noastre, şi nu avem decât s-o repetăm, precizând-o: creată pentru a evita omenirii consecinţele grozave, recent văzute şi simţite în 1914-1918, ale stăpânirii nedreptăţii, a poftelor nestăvilite ale naţiunilor lacome şi tari, consecinţe ce nu puteau fi evitate decât prin distrugerea arbitrarului vieţii internaţionale, în urma disciplinării ei juridice, a încadrării acestei vieţi în limite obiective, impersonale, de drept – Societatea Naţiunilor, imposibil de realizat chiar şi în principiu, nu este decât un organ de nouă promovare a arbitrarului, promovare cu atât mai primejdioasă, cu cât în faţa comploturilor ei politice, Statele, despuiate de suveranitate, stau neputincioase, dezarmate. S-a înlocuit autocraţia Kaizerilor şi a Ţarilor, cu aceea a unui Consiliu compus din alţi Kaizeri şi Ţari. S-au schimbat doar uneltitorii, dar arbitrarul a rămas atotstăpânitor în viaţa naţiunilor.
Astfel, Societatea Naţiunilor apare pe de o parte, ca o formă de atac contra naţiunilor, iar în pretenţiile sale de activitate intelectuală, culturală ea se vădeşte a fi o forţă de atac, contra spiritului şi a culturii creştine, prin dizolvarea culturilor naţionale, spre a le înlocui cu un spirit de internaţionalism „umanitar” liber-cugetător, individualist.
Dar ar fi să fim incomplecţi dacă nu am arăta aici, că în dosul acestei faţade se ascunde aceeaşi mână neagră, acelaşi complot contra naţiunilor şi creştinismului, despre care am amintit la începutul expunerii noastre, şi anume: francmasoneria jidovească.
Cu scopul de a desfiinţa suveranitatea Statelor, spre a o înlocui cu un superguvernământ, care de fapt să fie în mâna iudaismului mondial, s-a început şi creat această Societate a Naţiunilor, ca o punte de trecere spre acele State Unite ale Europei capitalismului jidovesc, State Unite atât de mult predicate de toţi francmasonii. Şi, vom dovedi afirmaţia noastră despre originile francmasonice şi jidoveşti ale Societăţii Naţiunilor cu câteva documente de înaltă valoare.
În admirabila revistă a Monseniorului Jouin, „Revue Internationale des Sociétés Secrétes”, care apare la Paris cu scop precis de combatere a francmasoneriei, se arată într-un studiu documentat (nr 47 din 24. 11. 1929) cum Societatea Naţiunilor a fost concepută în lojile masonice, cum acestea au lansat ideea ei. Cităm câteva pasaje:
„La 14 şi 15 ianuarie 1917 are loc la Paris o conferinţă a francmasoneriei din ţările aliate, care decide să convoace un Congres al masoneriei naţiunilor aliate şi neutre, pentru a căuta mijloacele de a ajunge la constituirea Societăţii Naţiunilor, spre a vedea omenirea liberându-se în viitor de dezastrele care paralizează mersul civilizaţiei. La acest Congres, fraţii Corneau şi Peigné au preconizat scopurile Congresului în aceşti termeni: „Să se prepare Statele Unite ale Europei, să se creeze o autoritate supranaţională, care va avea ca scop să rezolve diferendele dintre naţiuni; Francmasoneria va fi agentul propagandei acestei concepţii”. Apoi la şedinţa de la 28 iunie 1917 (cu aproape doi ani înaintea întemeierii Ligii şi, în timp ce războiul era încă în curs), generalul Peingé, Mare Maestru al Marei Loji a Franţei, alcătuieşte un proiect de Statut pentru această „Societate a Naţiunilor”, proiect care seamănă perfect cu pactul Societăţii Naţiunilor. Revista francmasonă franceză „Convent de la G-de Loge de France”, în numărul său din 1922, pag. 235-236, spune între altele: „Scopul principal al Ligii Naţiunilor, trebuie să fie crearea unui patriotism pentru Liga Naţiunilor, pe scurt, formarea Statelor Unite ale Europei şi mai ales Federalizarea întregii lumi. Să fie dezarmate Statele izolate şi să fie în schimb înarmată Federaţia Statelor Asociate. Acestea sunt cele două faze ale aceluiaşi progres.”
De altfel, această concepţie francmasonă a unui guvern supranaţional, stăpân asupra lumii întregi (şi condus, fireşte, de francmasoneria jidovească), nu a apărut numai în 1917. Ea e veche. E destul a cita din studiul d-lui dr. Paulescu, relativ la această chestiune (Buletinul anti-iudeo-masonic de la 1. 01. 1930 pag. 22) următorul pasaj dintr-un articol publicat încă în 1864, de Jidanul Lewy Bing în „Les archives israélites”: „Nu e oare natural şi necesar de a vedea în curând un Tribunal Suprem, însărcinat să descurce plângerile dintre Naţii şi Naţii, judecând în ultimă instanţă, şi al cărui cuvânt să impue lumii întregi?”
Apoi „Protocoalele Înţelepţilor Sionului” spun încă în 1901: „Noi vom obosi într-atât pe creştini, încât, îi vom forţa să ne ofere o Putere Internaţională (…) în care vom îngloba toate Statele din lume, şi va forma un Super-Guvernământ. În locul guvernelor actuale, vom pune o sperietoare, ce se va numi Societatea Naţiunilor.”
Iată deci până şi cuvântul de „Societate a Naţiunilor” regăsit în aceste documente francmasonice jidoveşti, de acu-s 30 şi 50 ani.
Dacă ne gândim cât de stupid şi neînţeles este că deşi se ştie bine ce poate fi o astfel de „Societate a Naţiunilor”, Statele să-şi ştirbească grav suveranitatea în folosul acesteia, va trebui să constatăm că această orbire stupidă şi neînţeleasă a lumii politice, nu poate fi o simplă greşeală ci rodul voinţei oculte a francmasoneriei care a creat stârpitura de Societate de la Geneva, în laţul căreia ne-am vârât noi capul, de bună voie.
Crearea Societăţii acesteia a Naţiunilor, atât de ridiculă în principiu şi irealizabilă, cu toată afişarea idealului ei nobil, şi creerea acestei stăpâniri arbitrare pe care noi ne-am pus-o în cap, deci comiterea unei atari greşeli imense şi colective a tuturor Statelor lumii, nu poate fi decât rezultatul unui complot. Căci, dacă ar fi putut fi orbit un om de Stat oarecare la un moment dat, nu puteau fi însă orbiţi toţi oamenii de Stat ai lumii fără a se sesiza de greşala lor şi a o repara la timp. Şi, dacă totuşi Societatea Naţiunilor a luat fiinţă, în dauna suveranităţilor naţionale, aceasta este din cauză că uneltele francmasone din toate Statele au fost complice, conştient sau inconştient, la subminarea viitorului patriilor lor. Singure Statele Unite ale Americii de Nord fac excepţie şi au refuzat tutela de la Geneva (deşi Wilson a avut un rol formal atât de important la întemeierea Societăţii Naţiunilor).
Ce este de făcut? E foarte simplu. Această „Societate” trebuie nesocotită şi desfiinţată, iar suveranitatea naţională reintegrată în deplinătatea drepturilor ei. Uriaşul complot mondial, despre care am vorbit, va primi prin aceasta o capitală lovitură, distrugându-i-se una din cele mai preţioase arme.
Şi, drept încheiere, să-mi îngăduiţi a-mi exprima o convingere: socot că neamul românesc va avea ocazia în această uriaşă luptă, să facă dovada calităţilor sale de bun simţ, înţelepciune şi vitejească hotărâre, luând un loc de frunte în iniţiativa şi ducerea la capăt a luptei.
Întreaga civilizaţie creştină este ameninţată de complotul mondial francmasonic-jidovesc. Stăm în pragul acestei dominaţii mondiale (se vorbeşte doar atât de mult despre Statele Unite ale Europei). Ei bine, Occidentul îmbătrânit, care a dat până acum destul civilizaţiei şi este azi în declin, acest Occident fruntaş se va muta în Orient! Centrul ideilor salvatoare, al forţelor vitale biruitoare, va trebui sau va putea fi acest Orient latin al Europei. Putem spune că la noi, mai mult decât în orice ţară, s-a menţinut sănătatea de simţire şi cugetare în faţa valului masonic cotropitor. Şi, în această ţară, izvoare de energie şi de mântuitoare jertfă, care ştiu şi cred fără clintire că se vor revărsa mâine, inaugurând această mare epocă de ascensiune a neamului românesc spre culmea îndrumării şi strălucirii mondiale. Demonul masonic va primi prima cruntă încleştare şi izbitura pe acest pământ al Daciei, iar după aceasta sfârşitul său nu va mai fi departe.
Simt aceasta în pulsaţia tineretului românesc, în inimile majorităţii Românilor, în sângele nostru cald care vrea viaţă şi strălucire, onoare şi libertate. Şi ştiu că aşa va fi, deoarece cunosc hotărârea, spiritul de jertfă şi transcedentalul idealism al taberei predestinate, care mâine, călcând cu bucurie, în toi de luptă, pragul eternităţii spre a ne părăsi pe noi, cei din lumea aceasta, va deschide porţile şuvoaielor de vitalitate ancestrală, care stau gata de năvală pentru salvarea unei lumi condamnate.
IONEL MOŢA
(Conferinţă ţinută la Cercul de Studii
al Centrului Studenţesc Bucureşti
15 DECEMBRIE 1929)
